Artist vizual.

(* 1963, Cluj-Napoca)
Freiburg im Breisgau, Germania

Din 1987 expoziții, acțiuni artistice și performance în muzee, galerii de artă și spații publice din Europa și America de Nord.
Din 1990 conferințe, prelegeri și publicații privind arta și creativitatea artistică, în limba română, germană, engleză și franceză.
Din 1990 cursuri, seminarii și proiecte în universități și academii precum: Universitatea de Artă și Design din Cluj Napoca, Universitatea Babeș Bolyai din Cluj Napoca, Universitatea din Köln, Rheinisch-Westfälische Technische Hochschule Aachen, École Supérieure des Beaux-Arts de Nantes, Universitätsklinikum Freiburg, Accademia di Belle Arti di Macerata, etc.

Dana Fabini aprofundează concepte interdisciplinare, urmărind prin diferite tehnici artistice, posibilitățile interactive dintre text și imagine. Explorează stereotipuri și modele socio-culturale de gândire artistică, și practică o poezie vizuală, care dezvăluie o atitudine feministă intelectuală și emoțională. În interviuri și scrieri recente se referă la o „lingvistică vizuală“. Cercetează aspecte sociale ale creativității la interferența între artă, educație artistică și art-terapie, elită și democratizarea artei. În anul 2010 a stabilit conceptul „Bibliotheca Diotima“ pentru întreaga sa creație și crezul său artistic. În 2016 a inițiat platforma interactiv-performativă „Dialog in Agora“ în cadrul căreia organizează proiecte artistice interculturale pe teme sociale de actualitate.

Informații suplimentare pe pagina internet www.fabini.eu

The Secret Tablets (loop, 2:26, 2019)

INTERVIU CU DANA FABINI

Când ați plecat din România și ce făceați înainte să plecați?

Sunt absolventă a Universității de Artă și Design din Cluj Napoca, promoția 1987. În vremea studenției mele denumirea acestei școli era Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu“. Revoluția din decembrie 1989 a adus modificări nu doar în denumirea acestei școli, ci și în structurile conceptuale și organizatorice ale învățământului universitar de artă din România. În toamna anului 1990 am intrat prin concurs, pe post de asistent, și ulterior în 1993 pe post de lector, în echipa didactică a Universității de Artă și Design din Cluj. Pot spune că am participat la stabilirea cadrelor esențiale în dezvoltarea educației artistice actuale din această universitate. A fost o muncă intensă, făcută cu multă pasiune, într-un colectiv didactic relativ restrâns, dornic de conectare la informația artistică occidentală, dar și dornic de a păstra sau recupera valori artistice românești autentice. Când am plecat, aveam deja în România un statut profesional și o recunoaștere socială promițătoare pentru o carieră artistică și universitară.

Desprinderea de România s-a făcut treptat. Soțul meu, etnic german din România, a emigrat în 2000. Din anul 2000 am început să călătoresc foarte des în Germania, mi-am luat concedii fără salariu pe perioade mai lungi de timp, am căutat contacte în zona mea de interes, printre artiști și profesori de artă. Demisia la Universitatea de Artă și Design din Cluj Napoca am depus-o la data de 1 ianuarie 2007, data la care România a devenit membră în Uniunea Europeană. M-am gândit atunci că legăturile între cele două țări se vor intensifica, că vor apărea noi posibilități interculturale. Nu m-am gândit însă că, mulți ani mai târziu, voi fi invitată la Cluj în aceeași universitate, pentru a pune bazele unei noi specializări artistice, axate pe educație prin artă, artă socială și art-terapie. Mai ales că interesul meu pentru aceste direcții de cercetare a existat deja înainte de a pleca din țară, dar atunci nu a găsit mare rezonanță.

Ce ați făcut în țara în care ați ajuns, în zona artistică? Ce ați făcut ca să vă asigurați „coșul zilnic”?

Îmi amintesc cum mi s-a spus: „Ce bine că ești artistă, nu trebuie să înveți germana, poți să trăiești din vânzare de tablouri“. Dar m-a interesat mult mai mult să comunic cu oamenii, decât să fac bani prin pictură. Am asimilat limba germana la un nivel profund, am asimilat cunoștințe noi în cultura artistică. Am trăit 16 ani la Köln, oraș cosmopolit și oraș media, Köln-ul a fost primul loc unde m-am simțit acasă, pentru că oferea ceea ce îmi doream eu să cunosc, o diversitate culturală lipsită de prejudecăți, un sentiment de libertate artistică și socială, o scenă de artă dinamică și complexă. Fiind o persoană care a făcut studiile în dictatură, și începutul carierei artistice în tranziția spre democrație, mi-a fost mai importantă libertatea decât succesul.

Am lucrat ca artist liber profesionist, și am avut mereu contracte care se reînnoiau. De exemplu prin interviu am fost acceptată cadru didactic asociat la Universitatea din Köln, la Heilpädagogische Fakultät. (Între timp această facultate este departament în cadrul Humanwissenschaftliche Fakultät.) Am predat acolo 4 ani de zile, desen naturalist și desen liber pentru specializarea de pedagogie artistică și art-terapie. Apoi, tot la Köln, am colaborat 8 ani de zile cu un institut privat, recunoscut de stat, care oferea professional training în pedagogie artistică și art-terapie, o situație mai favorabilă cu program compact de lucru, mai avantajoasă financiar, și în același timp mai provocatoare intelectual, pentru că lucram cu grupe eterogene ca vârstă și pregătire. Am avut multe cursuri, workshop-uri și seminarii în acest institut, combinate teoretic și practic, ca de exemplu: pedagogia artistică în context cultural, reflexie prin mijloace artistice vizuale, percepție și formă, desenul ca proces artistic aplicat pedagogic, receptarea în artele vizuale, cultura adolescenților și cultura seniorilor, etc. Ambele instituții m-au atras pentru că aveau la bază conceptul lui Joseph Beuys, pe care doream, încă din România, să îl aprofundez în practica și educația artistică.

Prin aceste job-uri am avut acces la colaborări cu alte instituții, într-o vreme am făcut consiliere artistică într-o galerie, am cunoscut artiști și personalități marcante în domeniul pedagogiei artistice și art-terapiei. Am intrat în grupuri și asociații artistice, am avut constant expoziții, am vândut desigur și lucrări, am organizat proiecte artistice, am participat la conferințe. Mi-am însușit nu numai limba germană la un nivel avansat, ci și o metodă de lucru mult mai disciplinată și structurată decât aveam în România.

Am învățat germana scriind jurnal, paginile de jurnal au devenit ulterior lucrări artistice. Un moment cheie a fost cel în care am început să visez bilingv, visam propoziții jumătate în germană, jumătate în română; prima propoziție de acest fel a fost: zeichnen Sie bitte cinci cai / desenați vă rog cinci cai.  A fost o perioadă cu profunde răscoliri, mi se spunea mereu că am abandonat ceva sigur pentru vise imature, pentru „cai verzi pe pereți“. Emigrația a presupus confruntări uneori dramatice, și a adus în prim plan problema identității culturale. În anii aceia la Köln s-a cristalizat de fapt personalitatea și autenticitatea mea artistică. Am experimentat medii diverse, am expus mai ales artă concretă, poezie vizuală bilingvă care obliga spectatorul german să citească  în limba română. A fost o perioadă fertilă artistic, într-un sens intens reflectat interior, o perioadă în care am conturat conceptele majore din munca mea. Numele generic Bibliotheca Diotima, definit în anul 2010 pentru întreaga mea creație artistică, sugerează tradiția culturală europeană în care m-am format, valențele intelectuale ale creației mele de femeie artist, și folosirea simultană a limbajelor vizuale și literare. Dialog in Agora este o platformă artistică interculturală și interdisciplinară, pe care am inițiat-o începând cu anul 2016, pornind de la experiența emigrației și a interferențelor culturale, un loc de întâlnire pentru proiecte artistice performative, inspirat de fapt tot dintr-o veche tradiție de comunicare europeană.

 Care credeți că ar fi fost dezvoltarea dumneavoastră artistică dacă rămâneați în România?

Dacă rămâneam în România, cred că aș fi avut o viață mai simplă, mai sigură, mai stabilă, cu mai puține provocări. Mi-aș fi urmat probabil cariera artistică și didactică, interesele profesionale inițiale, aș fi avut un drum mai puțin sinuos, mai protejat social, dar cu mai puține revelații. Da, se poate spune că ceea ce am dobândit în emigrație, este o identitate conturată prin alteritate, care mă face puternică în fața discursurilor populiste, idolatre, xenofobe sau pseudo-intelectuale. Și un mod de a înțelege procedeele artistice în strânsă relație cu nevoile omului și ale societății, cu un potențial profund de transformare meditativă, nu doar ca un obiect de lux, de frondă sau de entertainment.

Dacă rămâneam în România, cred că aș fi fost azi în situația în care tocmai mă aflu: de profesor la Universitatea de Artă și Design, punând bazele unei specializări axate pe educație prin artă, artă socială și art-terapie. În pandemia Corona, izolată la domiciliu în Freiburg, unde locuiesc acum, am scris teza de abilitare în arte vizuale. Fără pandemie probabil nu m-aș fi apucat niciodată de această muncă, nu aș fi găsit răgazul pentru ea, nici interesul, și probabil nu aș fi revenit ca profesor universitar în România. Lucrând la teza de abilitare mi-am dat seama că fragmentele vieții mele, pe care am crezut-o lipsită de continuitate, se înșiră ca un puzzle, sensul e descifrat abia când sunt puse toate piesele împreună. Am revenit la Cluj pentru a încheia ceea ce rămăsese aici nefinalizat în viața mea. Și am adus cu mine o experiență profesională bogată, pe o direcție mai puțin dezvoltată în învățământul artistic academic. Uneori este însă un curaj nu numai să pleci din țară, ci și să te întorci. E o confruntare cu propriul trecut, într-un mod special, mai degrabă asemănător unui spectator decât unui actor. Privind astfel, cred că există o pre-destinare și în consecință un destin, dincolo de voința noastră.

Există criza emigrantului?

Dacă vă referiți la dificultatea de adaptare într-o cultură străină,da, am observat la mulți emigranți această criză.  Mai ales la cei în vârstă, care trăiesc în enclave, incapabili să se integreze unei mentalități diferite de cea în care au crescut, și în același timp incapabili să recunoască eșecul situației lor, și să se întoarcă acasă.Criza emigrantului este probabil profundă la persoanele care au părăsit țara de origine din motive politice, și care nu se mai pot întoarce vreodată acolo.

Dacă însă vă referiți la dorul de casă, cred că lumea în care trăim azi se schimbă într-un ritm foarte rapid, globalizarea ne permite să potolim cu ușurință dorul de casă, iar societatea de consum ne oferă nenumărate surogate în acest sens. Cu avionul sunt în 2 ore acasă, de la Cluj la Freiburg, confortabil și fără complicații birocratice. Merge adesea mai repede decât dacă aș călători în interiorul aceleași țări, să zicem de la Freiburg la Berlin.

Exemplul meu nu este însă unul tipic, dacă vorbim despre criza emigrantului. Personal, chiar și în momentele cele mai întunecate ale emigrației, am știut că am alternativa de a mă întoarce în țară. Dar nu am căutat confortul, ci viața. Am demisionat de fiecare dată din job-urile care le-am avut și pe care alții probabil le-ar fi dorit, am încercat mereu ceva nou, care să mă scoată din rutină, chiar și atunci când rutina însemna succes. În situațiile disperate, am căutat de fiecare dată o cale care să mă ducă mai departe în dezvoltarea spirituală. Am știut, la început doar intuitiv, că o situație de criză poate fi văzută ca o șansă de transformare pozitivă. Cred că greșelile pe care le fac azi cei mai mulți oameni, se datorează faptului că își construiesc viața numai pe aspecte exterioare, au idealuri împrumutate, comparându-se mereu cu alții care au mai mult succes, arată mai bine sau sunt mai bogați. Pentru a fi fericit e nevoie de echilibru și de bun simț. Altfel spus, you can’t keep the cake and eat it / nu poți să mânânci prăjitura și să o păstrezi în același timp.

Părți bune vs. părți rele.

Îmi este greu să cuantific, pentru că multe situații s-au schimbat substanțial în ultimii ani, nu numai în România ci și în Germania.

Acum 20 de ani eram fascinată de expozițiile pe care le vedeam în Vest, dar azi orice artist român poate călători liber să vadă aceste expoziții. Eram fascinată de asemenea de multiculturalitatea vestică, dar azi ea transpare și pe străzile Clujului sau Bucureștilor. Eram fascinată de colaborarea muzeelor cu spațiile alternative de artă, de diversitatea scenei de artă, dar azi strategii artistice similare se practică și în România. Eram fascinată de relaxarea socială din Germania, de conviețuirea atentă și respectuoasă între oameni, de asumarea responsabilităților prin conștiință de sine, nu prin obligație, de exemplu seriozitatea față de muncă. Astăzi însă există frământări sociale puternice în Germania, există conflicte și violențe ideologice care marchează populația, la fel ca în România. Cred că nu mai sunt diferențe majore între cele două țări, problemele și șansele, sociale sau individuale, sunt tot mai asemănătoare.

Presupun însă că voi petrece la Freiburg ultima perioadă din viața mea, pentru că am găsit aici un loc liniștit, cu o natură idilică și o atmosferă socială mai puțin tulburată de tumultul timpului actual. Freiburg este un orășel situat la granița cu Franța și Elveția, aproape de izvoarele Dunării în Munții Pădurea Neagră, dar are patru universități de o  reputație foarte bună, și căi simple de acces spre circuitul cultural internațional. 

Îmi amintesc cum în studenție, când granițele României erau închise, mergeam vacanțele la Marea Neagră. Priveam necuprinsul mării și îmi doream să văd toate acele țări și ținuturi interzise din spatele liniei de orizont. Mi-am împlinit această dorință. Uneori îmi place să mă gândesc că am parcurs Dunărea invers, dinspre Marea Neagră spre izvoare.

Freiburg im Breisgau, 17.11.2023

Surse bibliografice:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Dana_Fabini

https://de.wikipedia.org/wiki/Dana_Fabini

https://www.fabini.eu/bibliographia.html

https://www.youtube.com/channel/UCldTb8twLN9MvzB7yu9nmtg