Grafician, ilustrator, caricaturist, pictor, ziarist editorialist și cronicar muzical și de artă plastică.
(n. 11 octombrie 1955, București).
Studii:
Parsons Institute of Design / New School for Social Research – New York
Facultatea de Filosofie si Jurnalism “Spiru Haret” – București
UNATC – Master LSD (Light & Sound Design) – București
Aprecieri despre Dion:
“Încă de la începutul dezvoltării sale artistice, Dion își conturează un stil personal, inconfundabil. La o primă analiză, el poate fi perceput, dintr-o perspectivă freudiană, convertind anomalii psihologice în desene. Evitând o formulare generică precum “influențat de suprarealiști”, Dion poate fi caracterizat drept metafizic, biomorfic și simbiotic: în unele lucrări “un cal se metamorfizeaza într-un centaur-femeie”, corpuri bărbătești dobândesc capete de pasăre și membre malformate, devenind făpturi inedentificabile. Aceste neo-daliesciene viziuni mă impresionează precum influența iconoclastă a unui melange mitic de folclor românesc și avangardă a anilor ’20, ’30 și ’40, în special Victor Brauner. Daniel Ionescu este un pictor narativ care are ceva de spus, povești figurativ urbane fantastice venite din arhaicul româneasc combinate cu cultură pop americană. Dion dezvoltă un bogat vocabular vizual și o expresie grafică, producând un desen alegoric și o ilustrație neosuprarealista”. Valery Oișteanu
“Iscoditor tăcut al celor ce frământă, atent mereu să dea înțeles atâtor neînțelesuri, să pună diagnostic horoscopicelor tălăzuiri umane, cu vibrări de la celulă până în largul univers, Dion captează permanent tot ce e dramatic și se mișcă în ființă. Grafica sa nu-i caricatură în înțelesul peiorativ. Îi utilizează doar limbajul creionului direct, aparent simplu, de adeziune facilă și nu de expectanță, ce caracterizează în general plastica genului scurt. Bogăția imaginației la care redarea conține puțin suprarealism, vecin cu un simbolism voit monumental, constituie nativul său. Adăugând ușoara melancolie ce dă atmosfera de ansamblu, cât și în tratamentul plastic, descoperim un artist bine definit, practic greu de egalat, cu un stil demult format. În aparența unui zâmbet pururi jovial și neinfatuat, găsim în Dion, prin cunoașterea operei sale, omul care suferă și nu poate sta rece la văzul atâtor malformații în condiția umană actuală. E un François Villon adus, cuminte, la timpurile noastre, putem spune”. Radu Adrian
“Dion este unul din desenatorii preocupați de chestiunile cardinale ale existenței, astfel că umorul său a avut întotdeauna caracterul sagace și abrupt al satirei-avertisment. E uimitor ce teme grave l-au chemat dintr-un început pe Dion și, mai ales, e uimitor ce soluții mature a găsit el pentru a le impune. Este unul din puținii graficieni, totuși, care pot semna cărți cu unitate de ton și problematică și, fără îndoială, unul din caricaturistii români ce țintesc să se manifeste – precum un Roland Topor – că autori nu de desene, ci de viziune”. Tudor Octavian
“Anxioase, filosofice, desenele lui Dion pot fi privite și ca imagini în care simbolul proiectează în jur o atmosferă neliniștitoare ca în acel desen, deloc comic, în care Icar jumulește aripile zburătoarei”. Cristina Anghelescu
“Dion are o definiție memorabilă a speciei pe care o cultivă: „Desenul de presă rămâne un gen artistic cu iz de efemeridă, dar cu impact de dinamită„. Publicațiile la care colaborează însoțesc principalele articole cu ilustrații ce se vor comentarii la text. Desenele lui Dion au apanajul incisivității, dar și al expresiei estetice, dând echilibru materialelor tipărite”. Ion Butnaru
“Grafician al tranșeelor și al arsenalelor, Dion vine la o tribună încununată cu lauri, vorbind la milioane de microfoane cu grafitul său, o limbă esperanto a păcii și a comuniunii umane. În anii sumbrii ai comunismului, Dion, cu spiritul său ascuțit și cu lucrările sale a zgâriat subtil dictatura”. George Stanca
“Ironic, malițios, inteligent, Dion ne apare ca un moralist cu o determinare precisă decât un umorist în sensul larg al noțiunii. Sumbre pe alocuri în formă, desenele lui Daniel Ionescu au o certă finalitate luminoasă”. Ion Lotreanu
Interviu cu Daniel Ionescu
- Când și cum ați plecat din România și ce făceați înainte să plecați?
Am plecat cum am apucat. Mai exact la 3 zile după explozia de la Cernobîl în 1986. Parcă suflul nevăzut al acelei catastrofe m-a aruncat și pe mine în afara granițelor. Suflul acelei explozii a determinat de fapt în anii imediat următori și năruirea URSS și odată cu el și la prăbușirea sistemului comunist din țările satelit acesteia. Am cam plecat cu ultimul tren astfel încât am ajuns în America încă la timp pentru a avea șansa de a mă putea afirma la un alt nivel. În România mă afirmasem zic destul de bine în domeniul meu prin caricatura așa zis de șevalet care îmi era publicată în revistele Urzica sau Flacăra și prin mai multe expoziții personale și participări la saloane de grup. Am fost poate un grup de caricaturiști care atinsesem chiar statutul de vedete într-o lume care avea nevoia destinderii de cenușiul vieții cotidiene prin umor, fie să-și identifice gândurile și opiniile temătoare și nespuse la privirea unor desene care le puteau confirma corectitudinea judecății critice.
A face haz de necaz a fost o supapă de supraviețuire în acele vremuri opresive. Circulau o droaie de bancuri pline de umor sarcastic. Bănuiesc că multe dintre acele scurte narațiuni cu poantă au fost inventate de oameni de spirit așa cum eram noi caricaturiștii. Eu însumi am formulat niște bancuri care au circulat cu mult succes, auzindu-le în diferite ocazii chiar și modificate, poanta sau morala rămânând însă aceeași întotdeauna. Ar fi frivol să le identific acum și să îmi revendic paternitatea lor, demitificând savoarea anonimatului lor. Bancurile au circulat ca folclor citadin și așa și trebuie să rămână pentru cei care își mai aduc aminte de ele.
În desene însă abordam dramatism, chiar dacă ele se încadrau generic în genul umorului. Eu îmi spuneam că practic un fel de “nunuism”, ca reacție adversă la absurdul unanimității afirmativ consimțită “dadaiste” a societății socialist comuniste. Am reușit astfel de multe ori să fentez cenzura prin puterea semnificației polisemice și să comunic publicului idei interzise chiar și gândului. Pe la finele anilor ’70 început de ’80, prin nu mai știu ce concurs de împrejurări și ce fel de recomandări, ajunsesem în grațiile celor de la CC-UTC. Devenisem un fel de artist grafician-caricaturist oficial al organizației de partid pentru tineret. Vacanțele de vară și de iarnă mi le petreceam prin taberele studențești ale UTC-ului. Vânturam țara de la Costinești la Pârâul Rece și Bușteni, dar și prin șantierele patriei unde studenții își făceau practica, panotând ad hoc expoziții itinerante cu lucrările mele. La plecarea din București încasam banii de diurnă, aveam transportul, cazarea și mesele asigurate, iar la întoarcere făceam decontul și încasam și sumele meritate pentru acțiuni “cultural-patriotice”. Uneori plecam singur în aceste escapade, dar alteori plecam însoțit de bunii mei prieteni folkiști Doru Stănculescu, Vali Sterian, Mircea Florian, Mircea Bodolan, Nicu Vladimir și alții, ca un fel de circ ambulant să-i distrăm pe studenți. În rarele vizionari ale lucrărilor impuse de cabinetul de la București, eu le arătam desene care nu ar fi putut ridica probleme de interpretare.
La fața locului expuneam însă și alte lucrări care puteau lesne fi interpretate altfel. Astfel, dacă reprezentanții oficiali activiști de acolo vedeau steaguri roșii, țarcuri și gratii, rămâneau ușor nedumeriți. Știind însă că este o acțiune organizată de la București, trăgeau concluzia că trebuie să fie ceva patriotic, chiar dacă nu înțelegeau sau le era teamă să înțeleagă. Odată la o expoziție itinerantă la o baza a UTC în fața unui tablou în care un om cu o pancartă în mână cu un însemn sugerând o ascensiune proletară, cobora dezamăgit niște scări, alții la baza scărilor purtând pancarte cu același simbol îl priveau nedumeriți, un tovarăș activist m-a întrebat: – Ce ați vrut să spuneți prin acest desen, tovarășe artist? – Că uneori liftul nu merge, tovarășe. Norocul meu cred că a fost că nu am devenit mai faimos.
În comunism orice abatere de la dogmele unice a fost considerat a fi fost un act de disidență. Nu am fost conștient că fac disidență cu viziunile mele grafice și nici acum nu cred asta privind retrospectiv. Într-o lume cronicizată de absurd și de teamă, în marea de adeziune unanim tâmpă, a gândi altfel nu doar că îți punea libertatea, și aia precară, în pericol, dar te putea face să crezi că tu ești excepția de la normă, că ești singurul care gândește greșit, că ești anormalul. Prin ce reușeam să expun sau să public atunci, eludând mai mult sau mai puțin cenzura, încercăm doar să confirm că lumea poate fi încă lucidă și că ar mai fi o speranță, chiar dacă totul în jur era atât de sumbru și absurd. De fapt arătam realitatea în esența ei.
Un alt desen pe care “îl strecuram” în expoziții după ce vizionau tovarășii cenzori, a fost un desen cu un personaj statuar așezat pe un soclu înalt având un cap de ciocan de cizmărie. În dreptul statuii se aflau în poziție de prosternare în extazul adulării conducătorului o mulțime pe ale căror tălpi ale încălțămintei desenasem clar placheurile. Varianta originală a acestui desen a dispărut din expoziție. Inițial am crezut că fusese reținut drept probă de subversivitate. Nu am reușit să dau de urma lui nici după mulți ani când mi-am consultat dosarul de urmărire de la CNSAS. A fost pur și simplu furat. Cred că mi s-au furat mai multe lucrări din expoziții decât am reușit să vând vreodată, dar asta e altă poveste.
Am fost totuși considerat de către instituțiile Statului un artist neprofesionist, chiar dacă nu amator. Nu am reușit să intru la Institutul de Arte, susținând cu cerbicie examene an la rând, dar fără succes. Am trecut mereu cu brio proba de crochiuri, dar la cel de studiu după model sau la compoziție, comisia mă trântea fără drept de apel. Datorită naturii mele rebele și creative, la examene nu făceam ceea ce era impus să fac și făceau toți după pregătiri riguroase de studiu în spiritul cerințelor scolastice constructiviste. Eu veneam mereu cu interpretările mele ieșite din tiparele academice impuse. Făceam pe artistu’, mă rog, și asta nu le plăcea. Nici în Uniunea artiștilor plastici nu am fost acceptat. Nu mă asociasem găștilor și nu mergeam pe drumul bătătorit care ducea spre poarta uniunii prin curtea cârciumilor. Nu am fost nici membru PCR. Nu am fost un artist cu statut, deci nici privilegiat. Privilegiile impuneau supunere și adeziune. Nu am putut fi deci un artist liber profesionist și în consecință obligat să am un serviciu și să fiu încadrat în câmpul muncii, chiar dacă financiar mă descurcăm binișor din publicații, realizarea de afișe și coperte de carte și discuri. Mai și vindeam uneori artă la poartă mărțișorului. În 12 ani după terminarea liceului de arte plastice, după ce am făcut și armata lungă, am avut cred vreo 9 locuri de muncă, unde eram firește angajat “muncitor necalificat”. Din cauza constantei mele nesupuneri și atitudinii neconformiste, am avut mereu conflicte cu activiștii de partid de prin locurile pe unde mă angajam și unde nu rezistăm mai mult de câteva luni într-un loc de muncă. Am fost de la arhivar, confecționer de obiecte artizanale, decorator vitrinier la descărcător / încărcător de camioane. Am înghițit multe umilințe din partea câinilor de pază a călăuzirii corecte pe drumul socialismului. La toate astea eu răspundeam cu ironii și sarcasm. Asta îi scotea din minți pe politruci! În ultimii mei 2-3 ani petrecuți în țară cenzura se asprise, având și expoziții interzise. Devenisem inconfortabil și indezirabil pentru sistem. Am început deci să cochetez cu idea plecării.
Cum am reușit să obțin pașaportul turistic spre o țară necomunistă, eu care nu aveam nicio garanție de lăsat că mă voi și reîntoarce, asta este un adevărat miracol, dar și un minuțios plan al evadării pe care l-am conceput. Am să rezum epopeea pe cât pot. În 1985 un străin îmi cumpărase câteva lucrări pentru care îmi dăduse 1000 de dolari, o sumă fabuloasă pentru acei ani și în condițiile în care pe vremea aia doar pentru câțiva cenți erai pasibil să faci pușcărie. În același an un bun prieten grec, născut în România, a revenit în țară pentru o scurtă vacanță la rude. I-am încredințat lui banii să mi-i păstreze în eventualitatea că voi ajunge vreodată în Grecia sau să-mi cumpere diferite chestii pe care mi le doream și să mi le trimită. Tot în același an, un alt străin, un elvețian de această dată, mi-a cumpărat o lucrare dintr-o expoziție de grup la Basel pentru suma de 300 franci elvețieni. Cum nu puteam oficial primi banii în vreun cont, aceștia mi-au fost trimiși în contul UAP, aceeași instituție care nu mă primise ca membru al ei. Când m-am dus la ei să îmi cer plata, după ce mi-au reținut jumătate din sumă drept comision de vânzare, cu toate că nu datorită uniunii vândusem acea lucrare, mi-au spus că îmi pot elibera banii rămăși decât în lei la o rată de schimb ridicolă. Am fost deci util uniunii când a fost vorba să îmi ia din dreptul meu bănesc, dar nu am fost suficient de bun pentru ei ca să mă primească în uniune. Mi-au dat două variante prin care îmi puteam obține banii: Fie prin cumpărarea de la magazinul pe valută “Comturist” de bunuri sau depunerea lor pentru excursie în străinătate. Am optat pentru a doua variantă, cu toate că probabilitatea ca să mi se aprobe o ieșire în străinătate era aproape nulă. Obținusem deja până la acea dată câteva premii în Turcia, în Italia și nu mai știu pe unde și implicit invitația de a participa la ceremoniile de acordare a premiilor. Nu mi s-a permis niciodată ieșirea din țară. Culmea a fost că în același an de grație am obținut și marele premiu și medalia de aur la festivalul internațional de umor de la Skoplje în Yugoslavia, însoțit de nu mai știu suma exactă in dinari, echivalentul a cam 1500 de dolari și invitația de a participa la festivitate in anul următor când urma ca premiile să fie decernate. Acumulasem așadar, împreună cu valuta deja câștigată până atunci, o sumă imensă pentru o vacanță extravagantă în Grecia și în Yugoslavia. Mai rămânea de rezolvat problema esențială: obținerea pașaportului.
Trebuia obținut mai întâi acordul C.O.M., care însemna “Comitetul Oamenilor Muncii” din întreprinderea unde lucrai, toți membri de partid, firește. Trebuia să depui o cerere în acest sens și ei discutau și apreciau dacă un respectiv tovarăș merită sau nu să efectueze o excursie în străinătate. Marea temere era că respectivul nu se va mai întoarce și că ipotetic ar urma în acest caz și represalii împotriva celor care votau pentru aprobare. Cum am povestit deja, devenisem un soi de persoană publică în sensul în care îl înțelegem astăzi. Numele îmi apărea prin presă și lumea știa cam ce saftea profesională făcusem eu. M-am apucat să le povestesc deci colegilor despre călătoriile mele în alte țări pe unde se știa că luasem premii, povești pe care desigur imaginația mea le inventa cu lux de amănunte și situații particulare, astfel relatările deveneau foarte plauzibile. Profitam de orice moment și pretext al unor discuții pentru a interveni cu “când am fost eu la Paris” sau “când am fost eu în Japonia” sau “când am fost în Italia”…. și așa mai departe. Aproape în fiecare zi o altă poveste și o altă țară. Devenisem un fel de Sheherezadă în jurul căreia se strângea un auditoriu cât mai numeros. Eram convins că printre ei erau și turnători, informatori sau simpli palavragii și că mitomaniile mele vor ajunge și la urechile celor din COM. Dacă îi convingeam așa indirect că sunt un prost care mereu se reîntoarce ca un bumerang idiot, aveam șanse reale să mi se acorde votul pozitiv necesar obținerii pașaportului. Planul a funcționat și am primit aprobarea, bineînțeles cu promisiunea că le aduc la toți micile atenții trecute pe liste consistente de la fiecare. Au mai fost și alte obstacole, dar providența și-a făcut prezența. Iată-mă în final ajuns în Grecia cu o mapă de lucrări la subraț și o valijoară cu câteva strict necesare pentru a nu crea nici cea mai mică undă de suspiciune și să fiu reîntors din drumul meu.
Reușind astfel să plec din țară nu am fost absolut sigur dacă voi rămâne sau dacă mă voi întoarce, cu toate că îmi făcusem toate demersurile pentru perspectiva neîntoarcerii. M-am gândit că dacă m-au lăsat într-un final să plec, mă vor mai lăsa și în alte ocazii. O naivitate care îmi înlocuia frica de necunoscut. Scurta vizită în Yugoslavia pentru a participa la festivitatea de premiere și a-mi lua banii de premiu a fost factorul determinant în luarea deciziei. Ajuns în gară la Skopje am regăsit mizeria aproape identică că cea din Gara de Nord și milițieni îmbrăcați în parcă aceleași uniforme ca și la noi. Am avut în acel moment viziunea întoarcerii în țară. Ce groază! În grabă mi-am luat medalia și banii de premiu, care datorită inflației într-un an de zile abia că mi-au ajuns să îmi cumpăr biletul de tren să mă întorc la Atena unde imediat am solicitat azilul politic. Poate ca anul 1985 a fost unul providențial pentru mine.
2. Ce ați făcut în țara în care ați ajuns, în zona artistică? Ce ați făcut ca să vă asigurați „coșul zilnic”?
În perioada cât am stat în Grecia așteptând să primesc viza de emigrare în SUA, cu lucrările aduse cu mine din țară, am deschis o personală la sala Ministerului de Cultură a tineretului din Atena și am publicat desene în revistele de grafică și umor grecești.
Experiența trăită în România comunistă ca grafician caricaturist a constituit un atu foarte important. Exersarea metaforei prin desenele pe care le făcusem în România pentru a camufla astfel mesajul direct și a înșela cenzura s-a dovedit a fi cât se poate de propice pe placul editorilor americani prin ineditul ei. Ziarul The New York Times era plin pe atunci de desene ale artiștilor emigrați din țările comuniste și care practicau astfel fel de grafică simbolică. Devenise chiar un stil aparte și care contrasta cu stilul mai direct al caricaturii de presă americane. Primul meu desen în New York Times a fost publicat la chiar o săptămâna după ce am ajuns în America. O reușită nesperată, nici măcar visată! Parafrazând o reclamă arhicunoscută, “prea ușor – prea nu ca în țară”. A fost debutul unei colaborări permanente la ziar. Primeam comenzi de ilustrații editoriale aproape săptămânal și care erau foarte bine plătite. Am mai avut ulterior colaborări relativ constante și în paginile altor publicații. Nu am fost astfel nevoit să prestez “munci înjositoare”, ca să zic așa. Cu toate astea, ce câștigăm din publicații nu era însă suficient pentru a face față cerințelor vieții într-unul din cele mai scumpe orașe ale lumii.
Nu venisem la nimeni și sponsorizarea (affitdavit) organizației umanitare prin care am venit a fost mai mult de formă, mai mult un împrumut, dar firește necesar la început de drum. Biletul de avion de la Atena la New York, cazarea la un hotel mizer timp de doar două săptămâni și un ajutor diurnal suficient doar să îmi cumpăr un hotdog pe zi, contravaloarea acestora trebuia returnată cât de repede posibil. Trebuia deci să mă întrețin singur. Aveam nevoie de ceva sigur care să îmi aducă venituri constante să pot plăti în primul rând chiria. Știam să fac paginație și ceva design publicitar, domenii de activitate pentru care se cerea însă o experiență de cel puțin un an în domeniu. Nemailucrând în America nu aveam cum demonstra la interviuri că posed această experiență. Nici măcar nu o posedam! Ce făcusem eu în țară se numea zețărie și ținea de domeniul preistoric al tiparului din epoca Guttenberg. Despre design publicitar nici măcar nu se punea problema, căci habar nu aveam de psihologia de marketing pe vremea aia. Cum totuși norocul mă urmărea, după multe căutări și refuzuri, am fost pus la probă la o editură.
Cum am spus, nu știam nimic de tehnologia prin fototipar. La planșetă trăgeam cu ochiul la ce fac cei din stânga și din dreapta mea. La finele zilei de lucru de probă directorul artistic mi-a înmânat un cec cu plata integrală a 8 ore de lucru. A doua zi mă sună același director artistic și mă întreabă dacă sunt disponibil să vin la lucru. Fericit, puțin spus! M-am dus glonț la editură. Când am ajuns acolo, tipul mi-a pus în brațe toate planșele pe care le făcusem cu o zi în urmă și, după ce mi-a explicat ce și unde greșisem, mi-a cerut să le refac. Mă așteptam să îmi ceară și cecul înapoi. Surpriză însă! La sfârșitul altei zile de lucru, omul mi-a înmânat un cec și pe ziua aceea. În ziua următoare m-a chemat din nou la lucru și planșele greșite au fost doar câteva pe care m-a rugat (auzi tu, “rugat”!) să le corectez. Și așa am devenit de-al casei ca freelancer zilier. După circa o lună am realizat singur greșelile catastrofale pe care le făcusem în primele zile la editură. L-am întrebat atunci pe directorul artistic: – Jo, când ai văzut atunci că nu mă pricep, de ce m-ai dat de lucru în continuare? Răspunsul lui a rămas memorabil pentru mine: – Am simțit că ai potențial….
Lucrurile intraseră pe un făgaș cât se poate de bun. Comenzile de la Times continuau să vină, alte colaborări apăreau frecvent, lucrul la editură era constant și onorariul meu per oră crescuse semnificativ, contul în bancă începuse să se îngrașe. Cam după un an de zile de lucru la editură “potențialul” meu a fost remarcat și de către conducere și, atunci când Jo, directorul artistic, a părăsit postul, eu am fost numit în locul lui și salariul mi s-a dublat. Am devenit eu șeful celor de la care practic învățasem meseria. Nicio invidie, nicio ranchiună.
În 1988 am fost invitat de către quartetul britanic de muzică camerală, “Brodsky”, pe care îi cunoscusem în România atunci când le-am fost însoțitor de turneu, să deschid o expoziție personală care să însoțească o serie de concerte ale lor la “Blackheath Concert Hall” din Londra. Eram încă un amărăștean de proaspăt emigrant care a trebuit să facă față existenței cotidiene londoneze cu doar 300 de $ în portofel, 300$ deja mă costase biletul de avion de la New York cu retur. Norocul meu a fost că am fost găzduit pe perioada sejurului meu de aproape o lună de o bună prietenă a quartetului, cântăreața de operă Anya Kubrick, una din cele trei fete ale lui Stanley Kubrick, cea care apare la începutul filmului “Odiseea spațială”. Taică-su mi-a făcut onoarea să vină la vernisajul expoziției. Mi-l aduc aminte ca pe un om taciturn și zgârcit la vorbă, cu o privire sfredelitoare și foarte tristă. Ne-am mai întâlnit în două ocazii, dar niciodată nu l-am văzut schițând nici cel mai fragil sau protocolar zâmbet. A fost totuși curios să mă întrebe dacă în România a fost distribut filmul lui Milos Forman, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. I-am răspuns: – Each and everyday all daylong, Sir. Nici măcar atunci nu a zâmbit.
Reîntors la New York am decis să îmi continui studiile. M-am înscris la “Parsons Institute of Design”, unde examenul a constat în prezentarea unui portfoliu cu lucrări. Am prezentat o selecție de lucrări cam în spiritul lucrărilor pentru care am fost respins la Institutul de Arte din București. Nu doar că am fost acceptat imediat, dar am obținut și toate bursele posibile pentru a-mi acoperi integral taxele cursurilor de facultate. În paralel, anii de studiu de atelier erau completate de “social studies” pe care le-am urmat la facultatea de peste drum pe 5th Ave, “The New School For Social Research”. Cu cursuri la zi, lucru la editura și regulatele comenzi pentru ziar, programul meu devenise extrem de încărcat și abia de mai apucam să dorm câteva ore pe noapte. Pentru a nu crea invidii, am ținut secret față de colegi și profesorii mei activitatea mea profesională în plină desfășurare. În anul II însă, profesorul meu de ilustrație editorială mi-a descoperit secretul. Nu doar că nu am simțit invidie din partea lui, el nereușind niciodată să publice la The New York Times”, dar a arătat o mare satisfacție admirativă pentru mine, mândru că îi sunt student. M-a întrebat atunci cu nedumerire: – Dar ce îți trebuie ție facultate când ești deja foarte cunoscut și apreciat în branșa asta? Chiar așa, la ce-mi trebuia? Eram supra surmenat de programul meu și simțeam că sunt la capătul puterilor, astfel am renunțat la finalizarea facultății.
Când revoluția computerelor cu softurile de paginație și design au declasat lucrul tradițional la planșetă, comenzile și orele de lucru la editură se diminuaseră simțitor. Practic am rămas “ultimul mohican” în departament cu foarte puține ore de lucru și respectiv plată. Încă nu mă perfecționasem cu lucrul pe computer și șansele să îmi găsesc altceva de lucru erau minime. Atunci s-a ivit ocazia unui post deschis de Art Director într-unul din departamentele de artă de la The New York Times. Cu toate că eram cunoscut și preferat pentru această funcție, nu am reușit să o obțin neavând studiile universitare încheiate. Până atunci nimeni și niciodată nu îmi ceruse diplomă de studii superioare. Abia atunci am realizat ce mare greșeală făcusem renunțând la finalizarea facultății.
După aproape 10 ani de prosperitate financiară și de faimă profesională, lucrurile au intrat pe un făgaș descendent pentru mine. Nu mai era de lucru la editură, comenzile se răriseră și ele substanțial, presa tipărită intrând vertiginos în declin. Începusem să nu mai simt o mare fericire că trăiesc în America. Odată cu proliferarea cenzurii corectitudinii politice, deprecierii standardului de viață ca urmare a recesiunii, societatea pe care o vedeam din ce în ce mai real materialistă și seacă spiritual a început să mă irite. Practic nu mă mai simțeam în largul meu. Cum schimbările democratice din România promiteau totuși o evoluție a condiției de viață, cât și oportunităților, mi-am zis atunci să fac cale întoarsă și am făcut-o fără regret. M-am reîntors sătul și săturat. Am re-emigrat prin repatriere.
3. Care credeți că ar fi fost dezvoltarea dumneavoastră artistică dacă rămâneați în România?
Obișnuiesc să fac o distincție semantică între acțiunea de “a munci” și cea de “a lucra”. Eu detest să muncesc, dar ador să lucrez. Munca pe mine realmente mă omoară, în timp ce atunci când lucrez acele ceasornicului dispar. A munci înseamnă a salahori pentru profitul altora spre deosebire de a lucra, care este în primul rând un demers pe care îl faci pentru tine și plăcerea ta. Dacă ceea ce lucrezi este și în beneficiul altora, cu atât mai bine. Artiștii lucrează, nu muncesc. Dacă muncesc, aceștia nu mai sunt artiști, sunt poate în cel mai bun caz “meseriași”. Nu sunt sigur dacă în alte limbi există această diferențiere semiotică.
Când am decis să nu mă mai întorc în România și să iau drumul Americii, marea mea teamă nu a fost de necunoscut, ci de faptul că am fost conștient că odată ajuns acolo va trebui să muncesc. Slavă Domnului că în America am făcut ceea ce îmi place și nu am fost nevoit să muncesc, ci să lucrez. În România am fost obligat să muncesc, să fac munci fără sens pe care le detestăm și le considerăm inutile, atât mie cât și societății.
Când am plecat din România în primăvară lui ‘86 îmi atrăsesem destule antipatii din partea autorităților și nu cred că mai lipsea mult să fiu interzis în a publica și expune, deci în “a lucra”. Simțeam deja ostilitatea și că sunt marginalizat în marea de oameni uniformi și anonimi. Nu am urmărit celebritatea, ci unicitatea. România devenise unicitatea doar unuia, dusă la un paroxism bolnav. Nimănui nu i se mai permitea să fie un alt unic, un altcineva, un el însuși. Numai eram nici în grațiile celor de la CCUTC după ce deliberat am dat cu bâta’n baltă de câteva ori.
Cred că a fost în 1984 când o echipă de la Antene 2 din Franța venise în România să facă câteva reportaje și interviuri cu personalități artistice și nu numai. La recomandarea UTC-ului am fost și eu unul dintre ele. Prima filmare s-a făcut la mine acasă. Echipa fusese firesc însoțită și de un reprezentant al protecției Statului, ca să nu zic securist undercover. Francezii au fost încântați de cum a ieșit interviul și în pragul ușii, într-un moment de neatenție a securistului, mi-au cerut să continue cu mine interviul la mine la atelier. Nu l-am informat și nu i-am cerut aprobarea securistului însoțitor pentru asta și am realizat continuarea interviului în altă zi la atelier fără știrea și prezența lui. Atelierul meu era de fapt o boxa de 3/3 metri de la demisolul unui bloc din Pta. Amzei. Înăuntru nu încăpeau decât două persoane, eu și reporterul, filmarea fiind făcută din exterior printre gratiile ferestrei, deja un excepțional simbol al condiției artistului român din acea vreme, simbol pe care operatorul l-a speculat la maxim cu atât mai mult cu cât securistul nu mai era prezent pentru a supraveghea filmarea. La rândul meu, nici eu nu am mai fost atât de constrâns în a-mi controla discursul sau răspunsurile la întrebările reporterului francez și am fost mult mai slobod la gură.
Pe lista francezilor cu care urmau să facă interviuri, la solicitarea lor, era și scriitorul și regizorul Ioan Grigorescu. Filmul lui documentar “Mondo umano” avusese mare succes în Franța, dar în România fusese interzis, iar Ioan Grigorescu era de negăsit, li s-a spus francezilor. Eu apucasem să văd excepționalul film al lui Ioan Grigorescu, astfel că interviul s-a mai prelungit cu o altă filmare, de data asta într-un spațiu neutru și doar pe subiectul interzicerii filmului în România. O cunoștință din Franța mi-a relatat peste câțiva ani că văzuse interviul cu mine de la Antene 2 și că a fost uimită de curajul meu. Aiurea curaj! A fost pură inconștiență….
Un alt interviu care mi s-a solicitat cam în aceeași perioadă a venit chiar din partea televiziunii române. De data asta am apelat pentru filmare la spațiul din atelierul unui prieten. A venit echipa formată din reporter, operator și sunetist și am început filmarea interviului. După vreo 15 minute reporterul i-a făcut semn operatorului să oprească filmarea și mi s-a adresat: – Ar trebui să zicem ceva și de tovarășul….”. I-am replicat: “-Să zicem așa în cor sau cum?”…. și i-am dat afară din atelier. Evident că interviul nu a fost difuzat și că niciodată nu am mai fost solicitat. Tot atât de clar îmi este că reporterul a făcut referat în urma acestui incident și că interviul de la Antene2 a fost și el vizionat de către băgătorii de seamă. Așa că despre ce evoluție artistică mai putem vorbi din acest moment?
4. Există criza emigrantului?
A emigrantului nu cred că este, căci aceasta implică o pregătire temeinică și amănunțită, atât psihică cât și practică în perspectiva unei noi vieți pe un alt tărâm. Dacă nu ai finalizat această introspecție și analiză a factorilor de expectanță, nu vei avea curajul să faci acest pas. În momentul în care ai decis că asta trebuie să faci și va fi bine pentru tine, atunci totul vine de la sine și lucrurile se vor așeza firesc fără freamăt și temeri. Vei fi pregătit. Dar dacă vorbim de imigrație, atunci este cu totul altceva. Factorul necunoscutului pune stăpânire pe tine și fricile devin anxioase. Criza aceasta este într-atât de acută încât nici nu realizezi că ar fi. Spiritul de conservare face în așa fel că atunci când te afli în fața acestei provocări nu îți da voie să reflectezi la situația în care deodată te trezești. Realizezi chestia asta abia după ce ai trecut hopul.
5. Ce ați făcut după ce v-ați reîntors în România și ce faceți acum?
Încă vreo 20 de ani după ce m-am repatriat de facto am avut două adrese de rezidență pe două continente. Nu m-am desprins total de New York și perioade mai scurte sau mai lungi de timp, chiar de peste un an, am locuit și la mama mea care a rămas acolo. La fiecare ședere acolo constatam cum viața se depreciază, iar la reîntoarcere cum în România lucrurile se schimbă în bine. În România am pus umărul la înființarea primelor agenții de publicitate. Apoi am înființat propriul atelier de creație publicitară și prima bancă de imagine din România. A mers binișor câțiva ani, dar lucrul cu clienții pretențioși și care aveau impresia că știu ei mai bine ce am eu de făcut, m-a determinat să renunț la acest domeniu de activitate.
Cum a doua mea pasiune este muzica, am găsit deschidere în realizarea de emisiuni muzicale de radio. La New York colaborasem la postul de radio WNYC Public Radio, unde am învățat secretele meseriei de producător și realizator. Am reușit pentru aproape un an de zile să am o emisiune săptămânală la PROfm, difuzând un gen de muzică mai neobișnuit urechilor ascultătorilor. De aici nu a fost cale lungă până ce am lansat pe piață revista culturală Art&Roll, o revistă care se adresa, așa cum îi era și subtitlul, celor care “gândesc, simt și trăiesc rock”, prezentă pe piața jurnalistică 3 ani cu apariții lunare aproape regulate.
În 2006 nu am refuzat invitația ziarului “Cotidianul” să fac “una pe zi”, așa cum își visau mai toți caricaturiștii români, dar foarte puțini au reușit, să reediteze succesul rubricii “Una pe zi de Matty” din “România Liberă” din anii ’60 -’70. Doi ani de zile am ilustrat zilnic editorialele care apăreau în paginile cotidianului.
Astăzi, resemnat și poate obosit oarecum de luptele cu morile de vânt ale mentalităților în spiritul unui conformism insiduos impus de corectitudini de tot felul, dictate de ideologii strâmbe, nu mai fac nimic și mă aflu într-o contemplare nu lipsită de uimire și dezgust în fața lumii moderne.
6. Părți bune vs. părți rele.
Partea bună este că mi-am trăit efervescent viața, cu reușite și cu eșecuri. Partea rea este că nu avem decât o singură viață de trăit.
Referințe:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Daniel_Ionescu-Dion
https://danielionescudion.wordpress.com/blog/