Dodi ROMANAȚI

Interviu realizat de Cosmin Nasui cu Dodi Romanați

  • Care era condiția artistului în perioada lui Ceaușescu?

Privilegiata, as putea spune, dar numai daca erai pliat pe linia de partid sau obținusei un oarecare renume internațional care te apăra intr-un fel de prigoana ideologica, dar asta intr-o måsurå “ cenzurata”.

Si bineînțeles daca deveneai membru a Uniunii Artiștilor Plastici, ceea ce eu am reușit să trec de examenul preliminar si sa fiu membră pana in 1984 când in ianuarie am fost declarata persona non grata si data afara in ședința in plen  a secției de grafica, pe motiv ca nu am “servici” deci nu eram sub control, ca liber profesionista. A urmat o scurta perioada de șicane cu politia care mă aresta pe strada mea ieșind la cumpărături… acuzându-mă ca nu am slujba si nici nu mai sunt membra a Uniunii deci : ilegala !!! șicane continue ce au dus la decizia mea de a emigra.

Altfel privilegiile erau destul de viguroase, unii aveau atelier dat de Uniune, primeau împrumuturi lunare si alte multe avantaje, ca tabere de creație si case de vacanta ale uniuni, lucrurile astea sunt bine știute deci nu trebuie sa insist asupra lor.

Doar că eu nu am avut parte de ele, doar cel al Atelierului de gravura al UAP din Speranței, lucru unic in lume si pentru noi cei ce am folosit acest loc de creație o mana̮̮a cerească, dat fiind abnegația si dăruirea celor ce l-au creat Chirnoagă, Leolea si Panaitescu. Niște spirite benefice gravurii romanești si nu am cuvinte sa subliniez ce au însemnat pentru acel atelier si cultura românească.

Gândindu-mă la aceasta  oază de bună înțelegere si ajutor intre confrații gravori, am regretat mulți ani emigrarea, si am deplâns împreuna cu ei, închiderea atelierului din Speranței in anii 2000 si. Destrămarea unei frății de breaslă rar întâlnita altundeva.

Atelierul 35, organiza expoziții de grup destul de îndrăznețe la care am participat, dar unde am fost cenzurata cu seria de gravura :” the great (and the little) NONSENSE” – nu fără  a  mă face vinovata de a încălca direcțiile  ideologice cu buna știința si provocator.

  • Cum ați caracteriza viața artiștilor din R.S.R. în anii 80?

Grea, complicată, anevoioasă, umilitoare, plină de frustrări in cele din urmă. Explic.

Acceptați regulile jocului erai intr-un fel apărat de greutăți, făceai compromisurile necesare erai asigurat. Daca știai sa navighezi in apele măsluirii si minciunii erai numit maestru si decorat!

Nu le făceai, erai într-o luptă pentru supraviețuire, dură si necruțătoare. Ori aveai un servici care nu iți dădea nici cea mai mica satisfacție profesională, si care te umilea continuu, unde cadrele de partid care  hotărau peste personalul calificat si care luau decizii idioate si fără sens. Lipsa de logica in tot ce se făcea era evidenta. Minciuna, fățărnicia , lingușeala, tot ce e mai lipsit de coloană vertebrală sau o scara umanistă de valori era inexistent si ti dădea un sentiment de vinovăție si sufocare in orice activitate așa zisa profesionala. Ca grafician la fabrica de confecții si tricotaje APACA unde am fost repartizata ca șefa promoției grafica 1979 am gustat din plin acest mahalagism spoit cu ifose si jocuri ale puterii.

Aceasta fațada afișată in culorile comuniste era atât de falsă si de puturoasa,  ca nici ei nu credeau in ea nici nimeni altcineva , era un joc de iluzii si înșelătorii si false afirmații care ar fi adus oricărui autor de teatru absurd o mulțime de material de inspirație. Nu degeaba am luat romanul lui Bulgakov: Maestru si Margareta la ilustrat in acea perioada 1982-83. Fără partea creștină din roman desigur, care era de neatins in acea epocă.

Acum după atâția ani mi-au mai trecut furiile si frustrările din acea perioadă . Să mă fi auzit atunci! – nu era pentru auzul unor suflete sensibile. Furia era strânsă si mocnita si fără margini. Am auzit de nostalgiile unora fata de acel regim, poate ca ca sunt si erau cei ce beneficiau de călduța amorțeală si abureală a farsei comuniste.  

  • Care era atmosfera din ateliere?

Depinde de ce ateliere vorbim! 

Desigur in unele se producea arta si se muncea serios. Acolo erai primit greu si timp scurt. 

Iar in altele se ciubucărea cum se numea atunci, mici afaceri cu mici profituri pe sistemul croitorese, pielari , făcători de mărgeluțe sau felicitări. Micul întreprinzător , micul meșteșugar, afacerist , descurcăreț care  mituia si împărțea profituri la alți mici furnizori (furăciosi din fabrici si uzine) si totul dădea o falsă voioșie semicapitalista. In acele ateliere era vesel- se împărțeau bunurile muncii si se simțea bunăstarea. O mică industrie subterana care alimenta Fondul Plastic si cuconetul semidoct al Partidului si guvernului.

Iar apoi erau atelierele cu chefuri, organizate sau spontane, unde se depășeau limitele morale si se trăgeau chiolhane zdravene. Povesti sunt nenumărate. Sculptorii erau vestiți pentru ele. 

Dar dacă luăm Atelierul de gravura ca eșalon, lucrurile erau mixate, combinate. Micul ciubuc se amesteca cu marile ambiții internaționale. Se trăgeau felicitările de rigoare dar si litografii de mare acuratețe tehnica si gravuri experimentale pentru bienale si expoziții de prestigiu. Cot la cot, fără prejudecăți! Caci : una era pâinica de toate zilele câștigată cu ciubuceala si alta arta fiecăruia dintre noi, nestăvilită de rigorile pieței. Lucru destul de rar de găsit azi. Când veneau cumpărători străini, întotdeauna acompaniați de securitate, aveam cu ce ne mândri , erau lucrări de valoare in sertarele de la atelier, si ne mândream cu valoarea celorlalți artiști din atelier ca si de a noastră , nepărtinitori. Mândrii a fi parte dintr-o comunitate atât de creativa.

  • Care era relația artiștilor cu regimul?

Complicată, adversă, de conviețuire forțată- ca o căsătorie de interes. Eu iți accept mârșăviile, minciuna , înșelătoria , tu te faci ca nu vezi micile mele escapade ideologice. Dependenta si pentru unii si pentru alții, noi depinzând de bunăvoința regimului in a fi semi liberi de a ne face ” damblaua” atâta timp cat făceam si ceea ce ei credeau ca trebuie sa facem. Ei depindeau de fațada asta pentru a arata „fața umană a comunismului” pe unde se duceau sa facă propaganda cu creațiile noastre.

Deci eram involvati si părtași in mașinăria de propaganda a regimului. Conștienți sau inconștienți de asta. Vrând sau nevrând. Cultura era controlata, in faptul ca ceea ce ajungea sa se publice in tara era una si afara era alta. Acest joc subtil de falsă libertate ne înșela si pe noi si pe privitori.

Ani întregi de teroare psihologica si tortură corporală si crime au netezit orice icnire de împotrivire a romanilor, iar micile cadouri pe care regimul ni le făcea prin a ne trimite lucrările in expoziții internaționale, ne dădeau iluzia libertății.

Faptul ca eram expuși in afara cu lucrări pe care noi le consideram îndrăznețe ne dădea un fel de falsă superioritate si îngâmfare colectiva. Ne credeam impenetrabili ideologic, dar eram fluturați precis pentru ca dădeam bine in propaganda regimului. Eram niște marionete neștiutoare si pe deasupra cu fumuri de independenta.

Dar la cea mai mică greșeală ideologică puteai sa sari din gratiile regimului, să fi izolat sau trecut pe lista neagra ca mine din motive pe care  le voi expune mai apoi.

  • Ce posibilități materiale și tehnice puteați avea?

Eram constrânși de nedezvoltarea economica a statului roman la materiale autohtone si scule învechite,( de ex. presele erau antedeluviene) dar odată cu terminarea Institutului de arte plastice  aveai acces la Fondul plastic unde de bine de rău se importau materiale  competitive pe  care le cumpăram la preț mare dar fără să protestăm cum era singurul mod de a fi competitiv  in expozițiile internaționale la care visam sa participăm. Daca ajungeai cu vreo expoziție in Vest sau chiar in alte țâri socialiste (Ungaria sau DDR) cumpărai pe rupte tot ce aveai nevoie.

Restul se „procura” cum bine se știe de la „procurorii” furnizori de materiale (furate) din fabrici si uzine socialiste, benzina pentru spălat plăcile, ulei pentru presa de gravură, plăcile de cupru, tot felul se  alte  nevoi pentru buna echipare a atelierului era amenajata de mica economie scufundata a micilor furnizori, atenți la orice mișcare a pieței de cerere si ofertă. Dar funcționa! Cu hopuri dar funcționa. 

Era o mașinărie bine unsă de timida economie ascunsă, sfioasă negustorie care ținea activitatea creatoare pe linia de plutire in timpurile cele mai neguroase. 

  • Care a fost motivul relocării dvs. în afara României?

Fiind data afara din Uniune in ianuarie 1984, am rămas ca să zic așa fără un statut “legal” după ei șomeră ( ceea ce bineștiut era ilegal), nefiind angajata ci doar lucrând  doar ca liber profesionista graficiană pentru edituri si arta grafica de șevalet- ceea ce a dus la arestarea mea de doua ori si intimidare  sa nu zic tortură psihologica de către milițienii ??!  ce m-a determinat să iau aceasta hotărâre destul de pripita.

Ceea ce a pus capac a fost percheziția ce a fost făcută la Atelierul de gravura a cărui responsabila aleasă (pe 2 ani după statut) eram si sigurul de interogări de către securitatea de la Uniune, despre presupuse imprimări subversive de pamflete si afișe anti-regim. Am refuzat sa colaborez si am fost atenționata cu represalii, cum spuneam arestata de două ori. Ceea ce m-a speriat dincolo de cuvinte.

Cu ajutorul unor colegi de breaslă am fost angajata (cu un salariu mizerabil) ca femeie de service la Fondul plastic, in felul asta păstrându-mi locul la atelierul de gravura ca “femeie de service” dar “șefă” de atelier! 

Mai multe întâmplări nesperate ale sortii au făcut ca sa primesc viza de călătorie in septembrie 1984 in Danemarca, unde locuiesc si azi.

Am fost dată afara din tara? sau ajutata sa mă „sinucid” artistic? la asta nu am cum răspunde. Totul s-a petrecut foarte repede si de nesperat.

  • Ce impact a avut plecarea din punct de vedere al creației dvs?

Enorm,  si trebuie sa recunosc ca nu numai spre bine. Debusolarea s-a arătat cât de repede.

Nici bine venita am avut o expoziție de grup in decembrie 1984 la galeria Jedig, in Copenhaga si la un an am avut șansa  de a studia la Academia de arta din Stockholm, secția gravura sub îndrumarea lui Jordi Arco, lucrări care au dus la alta expoziție personala la galeria Jedig. Stilul gravurilor a devenit mult mai agresiv, contrastele mai adânci, poezia mai aspră, discursul mai absurd.

Expoziția personala din 1986 de la aceiași galerie a fost vânduta aproape integral si atunci  mi am dat seama de cat de mizerabil este plătit artistul in zona asta. Un an de munca, fărâmițat in tot felul de dări cele ale galeriei 50%, vernisaj , catalog … si impozite, am ajuns să câștig salariu pe o lună a unui nevoiaș. Si asta m-a speriat enorm.

Precaritatea situației era de așteptat si faptul ca trebuia sa supraviețuiesc  era evident: mutările nenumărate, lipsa de bani, de cunoașterea culturii, prieteni, spaima pentru ai mei acasă, paranoia ca eram urmărită, limba daneză(o învățasem in 6 luni) care mă obosea, si o angoasă continuă moștenită încă din tara ca diagnoză la psihiatrie, toate astea au făcut sa renunț la studiile din Suedia si sa accept un job de grafician in Danemarca la Institutul Tehnologic danez, o instituție pe măsura MIT-ului.

In acel moment renunțasem deja la orice speranța de a face arta, in orice caz nu ca artist profesionist. Acesta a fost un prim pas către o lenta sinucidere artistica, trecând la munca de salariat. Asta pentru ca nu vedeam cum as fi putut trai din arta mea. Eram naivă si debusolata si singură. Nu era numai un exil geografic, devenise si un exil de identitate.

Una dintre enunțurile care m-au întâmpinat la primul interviu la social, după ce mi s-a dat azil, la consiliul de refugiați al Danemarcei, si care m-au stampilat pe toată aceasta perioada a fost :- Aici ești artist numai daca trăiești din arta! Punct! Nu trăiești din arta ești amator…! Eu : dar bine dar am  o diploma de academie si expoziții multe in toată lumea. Și premii internaționale.. Ea: si ce ? ai bani din asta ? – nu? – ei bine ești amator. Trebuie sa-ti cauți un job normal. La curățenie?! (jocul absurd al sortii: de ce fugisem si de ce am dat !) 

Nu! nu a fost la curățenie, ci ca grafician si asta cu un salariu decent într-o instituție extraordinara care m-a primit cu brațele deschise si care mi-a oferit toate condițiile sa creez pentru publicitatea lor orice experimente mi se arătau ca grafician. Nu cred ca am întâlnit genul asta de entuziasm creativ in alte locuri, si libertatea si încrederea care mi-au fost arătate. Eram incantata de atmosfera si de felul degajat de munca, fără ierarhii, democratic, colaborativ si logic organizat.

Am fost răsfățata si susținuta din toate punctele de vedere, am fost trimisă i 1986 la New York la un curs de grafica pe computer Artronics, unde trebuia sa achiziționez si prima unealta de grafica computerizata pentru atelierul nostru de la Dansk Teknologisk Institut.; deci eram apreciata si încurajata in tot ce creeam. Am publicat mult pentru ei in acei ani. Cei de la MIT care colaborau cu danezii, mi-au oferit chiar un job la ei. L-am refuzat. Era mult prea haios locul meu de muncă, unde alergam in ciorapi de lâna pe coridoare si aveam cățeii la servici si un câmp verde enorm unde ieșeam in pauza de masa, câteodată stresant cu predările (dead-lines) si alta data cu greșelile mele de ortografie, dar iertată.

Devenisem un fel de celebritate in grafica, măcar pentru noutate si stilul ciudat, si curând au început editurile sa mă caute, si ziarele mari si mici si încet încet  mi-am făcut ceva clientela si am renunțat la jobul 9-17 , cu naveta zilnica la Taastrup. Si in 1987 am deschis prima mea firmă: ARTmania, ca grafician liber-profesionist si am lucrat coperți si ilustrații de carte si afișe si încet am reluat intr-un fel activitatea  artistica „ de șevalet” cu pictura in acrilic pe hârtie.

Deci intr-un fel am revenit la modul deviata pe care îl cunoșteam cu colaborări cu edituri, dead-lines si arta  plastica pe lângă. Stilul era schimbat, mai incisiv, mai agresiv. Nu am făcut niciodată grafica de reclama , am încercat dar fără succes, eram mult prea personala in stil. Dar afișe de teatru, de propaganda ecologista, sau a celor nepotriviți in societate , aici am excelat.

Numai aveam nevoie sa învălui totul in simboluri si alegorii ca in Romania, unde făceam slalomuri si echilibristica printre cenzuri si provocări, doar să mă bucur că le-a scăpat securiștilor o nuanța pe care eu o simțeam provocatoare, si așa să mă simt dizidenta pe ascuns. Aici spuneam lucrurile pe șleau, sau așa credeam eu, in orice caz mă simțeam liberă si neînfrânata, uneori bătând la o ușă deschisa…

Galeria încă o aveam in colaborare, cum mai făceam litografii, când mi se plătea imprimarea care in Danemarca costa o avere, dar foarte avansata si profesionala. Dar cunoscând prin galerie alți artiști, am închiriat împreună un atelier enorm la halele de vapoare Burmeister&Weiss, care se retrăseseră din centrul orașului. 

Atelierul l-am partajat cu Gérard Bastien, pictor francez, mai apoi a venit si Régine si alți artiști pasageri, dar noi doi eram dedicați si harnici, in fiecare zi la atelier. 1988-1991 a fost cea mai prolifica perioada de pictura din viață mea,  reluând-mi intr-un fel entuziasmul creator cu o mare forța, făcând lucrări mari, gesturi mari, teme excesive. Țineam firma cu lucrul de grafica, cu telefoane si proiecte pana la ora 12 si apoi plecam la atelier si lucram in draci cum se spune. O energie titanica , nu mi vine sa cred cat puteam sa produc, nu totul bun dar continuu si căutările deveniseră altele , tematica alta , tehnica desigur departe de grafica. Poate călătoriile in Germania si contactul cu pictura „sălbatica” germana (Anselm Kiefer, Georg Baselitz) a celei daneze (Per Kirkeby)  a celor ai transavanguardiei italiene ( Enzo Cucchi, Francesco Clemente)  a dat impuls la ceea ce făceam la ora aia. 

Acrilice mari de 150×200 cm si când aveam bani chiar pânze mari, chiar am primit o comanda de la fostul meu job să decorez foaierul Institutului de cercetări chimice si am făcut 4 picturi enorme , 2,5 X1,5m daca nu greșesc, cu Cele 4 elemente: apa, focul, pământul si aerul. Apoi alta arta decorativa/instalație in 3 panouri triunghiulare la Institut de inovații si brevete intitulata : The sun is just another star.

Deci împărțind energia intre mica mea facere de grafica si atelierul de pictura Den anden dør, a fost extrem de fructifer.

A trebuit sa debarasam fabrica B&W caci se demola si am găsit o fostă fabrica de săpun in Frederiksberg  pe Borups Allee unde am închiriat un etaj si am împărțit iar localul cu alții 3 artiști, atelierul l-am numit Baghuset (traducerea daneză a BAUHAUS-ului in ironie) însemnând casa din spate (fund) ceea ce era adoptarea mot a mot a adresei noastre poștale. A urmat un an si mai bine de efuziune artistica, de colectivitate in toate, întâlniri cu alți artiști, etajul superior era închiriat de un pictor englez , dar si conflicte si mici răfuieli. Dar o perioada pasionala pot sa recunosc. Atunci am avut expoziția de pictura de la Stavanger in Norvegia, unde au fost trimise lucrări fără ca eu sa pot participa la vernisaj din cauze financiare. 

Dar soarta a făcut sa am un copil in 1992 si sa părăsesc cercul artistic din Baghuset, mutând-mi atelierul in dormitor, aveam un apartament cu 2 dormitoare. Au urmat ani de extenuare fizica si psihica ca mama singura cu schimbări esențiale, am editat ilustrații si coperți dar lucrul la firma era anevoios, mergând la întrevederea cu clienții cu baby liftul, lăsând impresii de neserioasa , in 1993 am închis firma ARTmania

Am schimbat strategia, am luat cursuri de computer am lucrat ca secretara la editura Gyldendal  si in 1996 am intrat  la Danmarks Designskole la comunicare vizuală, unde am studiat interactivitate si design computerizat, se numește suplinirea studiilor inițiale (overbygning). 

Am avut un stipendiu la Barcelona la Escuela de diseniy ELISAVA 1997-1998 si am dat diploma de absolvire in Copenhaga cu instalația interactiva” Memoria pierduta a Atlantidei” spațiu neural interactiv, proiect atât scris cat si proiectat practic.

Imediat am mai luat niște cursuri ce se oferea u la academia de arhitectura de web design si pedagogie pentru adulți sa pot alege un job „de viitor” si am reușit sa am un job de web designer la o firma care producea web sites pentru bibliotecile încă necuplate la web din toata Scandinavia. Dar cum mămiciia si lucrul la o firma greu se împăca am ajuns sa devin furnizor pentru ei si sa-mi redeschid firma de data asta exclusiv de web design : The4thW ( ce era pentru mine un joc de cuvinte cum îmi plăcea „the force double You” împrumutata din Star wars)

Am lucrat websites pentru vechiul patron si pentru alții (unii chiar din USA) si devenise un job de zi, de noapte si de oricând, nici o zi libera. arta era de mult uitata acum mâncam coduri pe pâine. Stres continuu, telefoane si cereri imposibile, am încercat încet sa revin la grafica de carte si am avut câteva comenzi de vitrine , doar ca sa mă eliberez de foamea de internet a acelei perioade furtunoase.  Înainte sa plec In Romania in 2002 octombrie, am avut o galerie cu alții prieteni in Christianshavn galleri 22, unde am avut o expoziție retrospectiva de gravura , unde totul a eșuat si o expoziție de  „icoane pe sticlă, dar care aveau numai tehnica in comun cu cele tradiționale. 

Boala mamei m-a readus in Romania cu copil cu tot, unde am continuat sa lucrez cu firmele daneze prin internet, dar si făcând câteva comenzi de prezentări interactive unor firme romanești. Un an de o intensitate emoțională fără echivalent, epuizant care a ras orice ambiție artistica ce mai zvâcnea in adânc.

In 2004 am renunțat la firma the4thW si m-am înscris la limba si cultura spaniola de la Universitatea din Copenhaga. Am fost din nou studenta la 49 de ani, am muncit ca ajutor de bătrâni si in rezidente de demenți ca sa mă mențin economic, si 8 ani apoi după câteva întreruperi, am absolvit in 2012.

Am încercat sa pictez dar sporadic, am avut ciclul Cavernelor, peșterilor (simbol evident al stării mele psihice) , si apoi al culmilor muntoase stâncoase ( un fel de simbolism sisific)

Au urmat ani neprolifici artistic de disperare , dar cumva faptul ca predam cursuri de crochiuri m-a readus in zeama artistică si am început sa scriu note despre ce vorbeam la cursuri si astfel am publicat in 2016 cartea „ Croquis-at tegne er at kærtegne”( croquis -a desena e a mângâia, alina)

Intre timp am luat un curs de ceramica si am produs obiecte ceramice cam 3 ani pana in 2018 când bolnava cu cancer mamar am fost operata si chimioterapia si radiațiile mi au luat energia.

Dar uite ca 2019 a fost prolific si am pictat  autoportrete in ulei pana in noiembrie 2019 când lumina scandinava precara din iarna m-a oprit. Dar am luat subiectul si acum scriu o carte despre autoportret  pentru aceiași editura Egolibris. Deci lucrez la carte si voi relua in curând pictura acum ca ziua e mai lunga si mai luminoasă.

Cam asta s-a întâmplat cu activitatea mea artistica.

Nu am menționat toate expozițiile, dar e loc de scris mai mult alta data.

  • Cum se manifesta reacția artiștilor la adresa cultului personalității?

Noi ?!Cu dezgust, cu scârba fata de umflătura hidoasa a cultului “ celui mai urãt dintre  pământeni”. Era absurd si mascarada fără puțin bun simt, si nu aveai decât sa închizi TV si radio si sa-ti vezi de ale tale, de a citi cărți, de auzit muzica buna, văzut video uri de contrabanda si menținând intr-un fel cultura deschisa si curioasa la ce se întâmpla dincolo…

Unii însă băteau moneda pe gustul conducătorului si își făcuseră un mic business din asta, lingușitori si pupincuristi. Dar nu mă deranja prea mult. Era dispreț si scârba si ignorarea înjositorilor de breaslă care ii formase ca artiști.

  • Dacă exista apreciere pentru regimul Ceaușescu, cum se manifesta aceasta?

Faptul ca o scurtă perioada 1965-1973 s-au deschis ferestrele către cultura mondiala si am citit cârti si autori pe care staliniștii le-ar fi aruncat pe foc , au dat un avânt creator romanilor si asta a fost  destul  ca sa împrospăteze aerul statut al regimului si sa aerisească câteva minți creatoare. Cat a durat a fost de ajuns sa ne facă sa credem in noul regim  si înnoirea guvernării,  si nu am văzut la orizont decăderea spre autocrație terorista in care se îndrepta guvernarea tiranului.

Dar cum se știe daca ai gustat din libertate, nu te mai întorci ușor la supunere la tiranie, chiar cu teroarea neînfrânat de violenta care a venit nu a reușit sa ne facă sa ne plecam capul. Efectul mici revoluții din Cehoslovacia s-a simțit in cultura romana. O mica speranța, vezi deschiderea Atelierului de gravura si felul in care a fost conceput, ca exemplu de “bună” conviețuire intre guvernanți si artiști. Noi le dădeam bine ca propaganda culturala in afara, si ei ne lăsau in pace s-o facem atâta timp cat nu atacam ideologia lor. Era un joc periculos in care puteai sa fi ars daca nu-l jucai bine.

  • Dacă exista frică sau teroare de regimul Ceaușescu, cum se manifesta aceasta?

Da desigur. Eram cu ochii in patru tot timpul, in paranoia securistilor. Iti pazeai vorbele si faptele de fata cu unii pe care ii suspectai.

  • Care era relația artiștilor cu securitatea? Cunoașteți cazuri de artiști care au fost colaboratori?

Avem desigur îndoielile noastre cu privire la unii colegi, si nu făceam decât sa ocolim discuțiile aprinse când erau de fata, dar sunt convinsa ca erau pe aproape. Era o paranoie generala si un fel de busola care ne făcea sa navigam in apele mâloase ale suspiciunilor vis a vis de colegi. Dar acum ca sa putea sa știu din dosarul de la Securitate pe care desigur îl am, cine m-a turnat si de ce – nu am de ce s-o fac. Conștiința încărcata e a lor! Eu o vreau pe a mea liniștita.

  • Credeți că a existat rezistență prin cultură? Dacă da, cum credeți că s-a manifestat aceasta?

Tot ce făceam era rezistenta prin cultura, cel mai mic gest era un gest politic, chiar daca făceai ilustrații sau coperți aveai conștiința ca o faci pentru a eschiva cenzura si aduce un aer proaspăt de liberate in conștiința colectiva. Poate ca nu era așa de conștientizat in concepte ca acum văzut de departe, dar asta făceam. Căutam sa ascundem printre linii mesaje de bună cuviința si umanitate. Culmea ca umanitatea sa fie subversiva, dar era. O făceam cu buna știința si asumându-ne riscurile. Cei care publicam eram conștienți de impactul pe care îl aveam si foloseam orice ocazie sa oferim un mic spațiu de libertate de exprimare nepătata de ideologie. Uneori mai bine alteori mai puțin , dar încercam. Făcând coperți la editura Univers ce publica exclusiv autori străini aveam ocazia sa introduc culturi depărtate in vizualul romanesc si o făceam cu multa râvna.

Doar editura Kriterion in 1983 mi-a cenzurat o coperta de carte a lui Francisc Păcurariu in germana Das Labyrinth, unde era compus un labirint din svastici si care era infinit, mie nu mi s-a părut ofensiva imaginea dat fiind ca era vorba de perioada războiului al 2.lea  si nazismul era întins si labirintic. A trebuit sa reconstruiesc labirintul  fără conotațiile „periculoase”.

Dar simțeam pe undeva ca cu vremea mă voi plia din ce in ce mai ,mult pe cerințele lor si voi slăbi rezistenta,  undeva era o doza de lașitate in fiecare desigur. 

Dar eu mă simțeam destul de „curata” si succesul mă orbea desigur, si asta îmi dădea si mai mult teribilism infantil ca sa fac ceea ce am făcut : gravurile cu Micile si marile nonsensuri din 1983-84 expuse la subsol la Atelier 35 cred ca ii spunea, expoziție cenzurata imediat după vernisaj. Ce euforie simțeam in revolta asta nu pot descrie. Ultima litografie pe care am tras-o la atelierul de gravura in ciclul Yolo si Clarice a fost denumita : Get out of hell! Nici mai mult nici mai puțin, dar nici nu a fost expusa nici nu era de expus. Erau ca mici ghidușii pe care le făceam când unii când alții pentru subcultura subversiva. Unii făceau lucrări erotice alții mai pe șleau politice, era un curent subteran de rezistenta prin cultura.  Ar fi interesant de adunat aceste năzdravanii rebele.

Dar cum lucrurile astea rareori ajungeau la mare public; se părea ca nu exista nici o rebeliune, dar era continuu in teatre in ziare in cărți adulmecam orice încălcare a normei , ca si cenzura de altfel, dar ne bucuram de cele ce scăpau ochiului ager al cenzurii si sărbătoream victoria numai de noi știută si apreciata.  

Dar autocenzura era câteodată evidenta si asta a făcut sa plec, pana nu autocenzura m-ar fi înghițit si pe mine. Vitejie plătită mai scump decât credeam. Dar asta e alta poveste.

  • Cum priveau artiștii și oamenii de cultură Festivalul național Cântarea României?

Cu dispreț, cu manie câteodată dar in general ignorând-l, caci oricând puteai sa închizi televizorul si sa ti vezi de lucrul tău. Propaganda nerușinata si patriotismul slugarnic erau populisme lipsite de substanța, vorbe goale. Cheltuiala in zadar , bani care puteau fi investiți in cultura adevărata.

  • Cum priveau artiștii marile șantiere ale patriei, pe care mulți dintre ei au fost angajați să lucreze?

Nu mă pronunț caci nu am nici o idee, numai din auzite. Deci nu de prima mana.

  • Cum era privită Casa Republicii? Cunoașteți artiști care au executat lucrări și cum erau privite acestea?

Ca o aberație megalomaniacă unui scelerat fără nici un simt estetic sau conștiință etica umana. A distrus un cartier plin de istorie si a lăsat Bucureștiul măcelărit cu o rana adânca in conștiința colectiva. O rușine. Am colegi care au lucrat la stucatura din palat si la sculpturile adiacente dar presupun ca ei au ceva mai multe detalii decât mine. Lucrările le priveam ca ciubucåreala de cea mai joasă valoare.

  • Ce tipuri de comenzi aveau în lucru artiștii?

In general sculptorii si pictorii  au avut comenzi mai mult sau mai puțin grandioase, noi graficienii aveam rareori ceva de comanda. Afișe daca eram in lista de colaboratori binevoitori. Eu nu am avut niciodată, luam comenzi de la editurile sau ziarele pe care le consideram comenzi normale, nu date de stăpânire.  Deși intr-un fel tot  controlate erau de guvernare. Dar nu erau destinate propagandei directe care preamărea națiunea si pe Tovarășul sau Tovarășa. 

  • Cum funcționa sistemul „pile și relații”? Aveți exemple?

Funcționau așa cum funcționează si azi, daca te cunoșteau si le jucai jocul te promovau. Corupția, servitutea, lingușeala si nepotismul fanariot, fenomenul de ciubuc: daca nu cade pica, si alte mârșavii erau in floare si au rămas așa din păcate. Daca erai agreat intr-un cerc de artiști aveai avantaje cu participări la internaționale si poate vânzări, daca erai considerat disident aveai altă faima dar erai lăsat deoparte , erau clici si ierarhii fără îndoiala si erau jocuri de „societate” la fel de învălmășite ca într-o piesa de teatru rococo. Fățărnicia si bârfa înflorea ca o ciuperca, si asta  făcea ca unii artiști sa se izoleze, alții sa joace jocul. După gust!  

Cat timp acesta plaga a romanilor nu se curata si onoarea fiecăruia nu e pusa la loc de cinste, e cumplit pentru viitorul României. E un vierme care roade pe dinăuntru, 

  • Cum arătau din punctul dvs. de vedere expozițiile atât cele republicane, cât și alte saloane de artă?

La putinele la care am participat, din anii 80-84, reflectau aceeași dilema. Sa faci arta de dragul artei sau sa te dai pe brazda tractorista, heirupista si sa fii achiziționat de stat. 

Multa arta abstracta care se eschiva in felul asta unei figurații subjugate ideologiei, multe uzine si tractoare si viziuni idilice a unei națiuni fericite si câteva strecurări ale altor curente conceptualiste sau neoexpresioniste dar asta învăluite intr-un titlu ambiguu si înșelător ca sa treacă de cenzura. Tactica mea era sa fac ilustrații , caci orice făceam vizual avea ca baza un text aprobat, publicat, drept care mă ascundeam in spatele lui si chicoteam in sinea mea. 

Am chiar reușit sa am expuse la un salon republican cred, ilustrațiile la un text ce nu „exista” ca publicație, era cartea la care scriam atunci Yolo si Clarice si 3 desene din acest ciclu au fost chiar achiziționate. 

Eu, si alții ca mine, eram mai mult ținuta ca stindard pentru expozițiile din afara, unde mă trimiteau cu spor sa fac propaganda iluziei libertății de exprimare in acel regim.

  • Care considerați că este importanța mișcării artistice de amatori promovate în regimul ceaușist?

Să submineze valorile adevărate, sa tina poporul , gloata într-o semidocție  crasa  si sa le dea circul si pâinea ce țin orice imperiu in putere. Circul a continuat pana la ultima suflare, lipsa pâinii a dus regimul de râpă.

Pe de alta parte daca iți pui pălăria de pedagog si etnolog  asta e o activitate onorabila si creativitatea  la orice nivel chiar si cel de amatorism, da roade si poate produce valori asemănătoare cu florile de câmp in raport cu florile exotice cultivate. Fiecare are frumusețea si prospețimea ei.

Totul e să nu se confunde arta „cultivata” cu cea „ spontana”  si sa nu se aducă valorile amatorismului la nivel de promovare mediatica întinsa. Atunci devine tragic. Si confuzia duce la nivelarea valorilor.

Nu ca as face o pledoarie elitista, doar ca sunt pentru o clară distincție intre Mozart si manele.

  • Care credeți că erau diferențele între modurile în care trăiau artiștii în anii 80, față de anii ce au urmat după căderea comunismului?

Asta pot răspunde numai cei ce au trăit in ambele perioade. Eu nu am vreo idee clara. Dar sunt sigură ca mai bune, deși au avut de luptat cu capriciile pieței si ale colecționarilor, acum ca muzeele si statul nu mai erau sponsorii principali.

  • Care erau după părerea dumneavoastră cei mai în vogă artiști și care era relația lor cu regimul?

Desigur de dezamăgire si uneori furie. Unii erau chiar talentați si își dădeau talentul unor idei eronate, sau doar pentru faima sau bani. Cum nu am fost in acel cerc vreodată nu pot decât sa relatez ce se vedea din afară. Ii consideram colaboratori , deci ca in război, noi cei din rezistenta ii disprețuiam. Altfel conviețuire pașnica, s-ar zice.

  • Considerați că dacă nu ați fi plecat din România, activitatea creativă a dvs ar fi avut de suferit?

Greu de răspuns la întrebări prezumptive. Habar nu am. Nu cred ca as fi supraviețuit revoluția, in primul rând. Apoi cu neliniștea mea as fi turbat sa vad ca nu se schimba nimic, fiind in tara. Am fost de multe ori după 1990 si eram din ce in ce mai dezamăgita de evoluat a sau involuția democrației in Romania, ca din 2007 sa nu mai vin deloc. ROMANIA MÅ DOARE! 

  • Cât contează profesional activitatea desfășurată în România?

Contează mult. Este obârșia mea culturala si formativă si mă definesc prin ea, deși sunt pe o ramura depărtata acum in copacul creației mele foarte diversificate : ilustrații,  grafica publicitara, de carte, afișe, ceramica , pictura sau instalații, sau video si web design.

  • Cum mai sunteți reprezentată profesional în România? (expoziții, colecții, lucrări în muzee, presă etc.)?

Rara si sporadica datorita unor entuziaști colecționari ca George Șerban care ne aduna in diverse constelații. Si ii suntem recunoscători.

  • Cum considerați actualmente apartenența profesională a dvs. la contextul cultural românesc?

Fac parte dintr-o anumita scoală, celei de la Tonitza, dintr-o anumita generație: generatia´80 si pentru romani am rămas suspendata acolo. Urmași a unui anume maestru : clasa lui Ion State si Kazar cărora le datorez formarea mea stilistica si conceptuală si apoi Octav Grigorescu cu care nu am avut un sinergism prea benefic. Sunt recunoscătoare colegiilor mei de clasă in ambele rânduri si la liceu si la Institut caci cu ei am definit un anume fel de a vedea lumea ce ne aparține numai nouă si asta se vede pe unde suntem pe la capete de lume.

Dar fac parte din alta geografie culturala de 35 de ani si daca fire subterane de irigație încă își trag energia din obârșia mea românească, nu știu daca ceea ce s-a construit pe acea bază are prea mult de a face cu ea. Nu am avut nostalgia pe care unii dintre confrații mei de aici o au, nu am vrut „sa merg înainte cu capul înapoi” cum zic eu de atâția ani. Nu am uitat dar nici nu m-am uitat prea mult înapoi, la ce folos, cine ar fi rezonat cu o alta cultura, doar ca curiozitate si divertisment poate. 

Încă m-am exprimat la TV la o expoziție internaționala de aici făcută pentru artiști refugiați in exil din toata lumea „ Under anden himlen” ( tradus mot a mot sub alte ceruri) ca sunt sătula să fiu privita ca un peste exotic in ape scandinave. Am avut 3 picturi mari ; cu artisti ce au trait in exil ( Alexandr Soljenițîn, James Joyce si Panait Istrati) Cam asta rezuma ceea ce voiam sa fiu: acceptată ca un coleg danez de origine romana, dar asta nu s-a întâmplat si nu se va întâmpla vreodată, recunosc.

In cultura romana am o redusa importanta, concentrata pe editarea ilustrațiilor la Marquez si cam atât, restul de lucrări din acea perioada nu au avut rezonanta sau impact atât de adânc ca debutul si chiar succesul m-a subminat in demersul meu artistic ce a urmat, punând tot ce făceam in balanța cu acel succes, ceea ce era obositor si neplăcut. Eu aveam multe proiecte care au rămas suspendate din aceasta cauza.

Actualmente nu aparțin culturii romane decât pentru acesta publicație, restul e dat uitării si ce fac eu aici e necunoscut in Romania si oricum nici nu ar rezona cu ce se întâmpla in tara. Am alte preocupări si nu aparțin nici unei culturi nici celeilalte, am devenit insulară as putea spune, daca tot trăiesc pe insula Sjælland (tara sufletului)

  • Cât a durat integrarea dvs  în noul context geografic?

A fost gradual, nu cred s-ar putea pune o data specifica, dar am lucrat continuu pentru asta, am învățat limba repede, am lucrat intre danezi cat de repede posibil, am citit de bine de rău de la început in daneza, caci trebuia sa ilustrez literatura si articole si cate alte cărți de specialitate au venit sa fie ilustrate, psihologie sau pedagogie sau statistica. Dar au trebuit mulți ani pana sa mă simt o parte din societate.  Poate pana am născut copilul (fiul meu), am fost plutitoare într-o lipsă de naționalitate, convinsă ca cosmopolitismul e potrivit situației mele, aveam mulți prieteni ca mine străini, de toate felurile si solidarizam cu cei marginalizați cultural. Numele unui grup OTRE omonim cu „autre” deși însemna os3 – noi trei, sau alt grup atelier pe care îl numeam „den anden dør” avea si el un joc de cuvinte inclus ( „a doua ușă” sau „celălalt moare”) ne întărea apartenența ca outsideri. 

Eram când intre vorbitori de engleza, când intre vorbitori de franceza sau ambele , întotdeauna expatriați ca mine. Sau rar intre romani, dar asta cu multa precauție , rămasa din suspiciunea de acasă.

Am avut ani, in ani dinainte de 89, când știam ca nu mă mai pot întoarce vreodată acasă ( Romania era încă sub dictatura), când am refuzat sa mă consider românca, aproape ca nu voiam sa aud de Romania, am ars toate podurile, am tăiat toate contactele , ca să nu mă doboare dorul si nostalgia. A fost cumplit si numai cei ce au trăit asta pot sa relateze. Ca sa nu cad in romantismele autohtone importate: ca alții care purtau ia românească la sindrofii si făceau comitete si festinuri cu iz de sarmale, am luat atitudinea de rebel zănatic. Nu am nimic de a face cu romanii sau ale lor. Basta.

Dar faptul ca am devenit mama in 1992 si am avut responsabilitatea creșteri unui copil singură, a făcut sa particip tot mai intens la viată  cotidiana daneza, serbări , festivități, zile de naștere si cercul a devenit din ce in ce mai danez si asta a făcut sa mă consider  din ce in ce mai apropiata de ei , deși glumind mă numeam maidaneza, mai daneză decât danezii, caci țineam foarte mult sa fiu acceptata. Asta a făcut sa fac școala de design daneză, sa iau diploma de web designer, să simt ca am făcut parte din sistemul lor școlar. Treptat an după an evoluând împreuna cu copilul meu am crescut si eu si m-am trezit la „adolescenta” ca vreau sa fac altceva, să învăț la Universitatea lor.

Si astfel am schimbat total orientarea profesionala in 2004, după o grava depresiune ( am stat in Romania cu mama mea bolnava intre 2002- 2003) care m-a determinat sa iau calea lingvistica si sa studiez spaniola la Universitate. Asta a fost intr-un fel o revolta, rezultatul înstrăinări mele profunde de ambele țâri, si de Danemarca căreia ii dedicasem ani întregi fără sa vad vreo simpatie vis a vis de eforturile mele de indanezire, si de Romania unde mă întorsesem sa vad daca ar fi fost posibil un viitor si care m-a ignorat total, înjosit si dezamăgit profund.

Soluția mea aiurita a devenit evadarea într-o alta cultura, cea spaniola, intr-un fel mai apropiata de latinitatea mea originara, dar cu cat înaintam in studiul ei cu atât mai îndepărtata de tot ce mi închipuiam eu. Am intrat ca student la Universitatea din Copenhaga si apoi un an in Barcelona studiind literatura iberică si latin americana si lingvistica si retorica.

Deci un fel de deroute de identitate m-a urmărit si am luptat sa-mi recapăt puținul de autorespect prin a lua studiile de istoria artei ca diploma secundară la Universitate, care intr-un fel m-a readus pe drumul meu inițial. Acela artistic. Am scris despre Miquel Barceló in spaniola la lucrarea de diploma si asta m-a „reîntors la oile mele”. Si am continuat sa scriu despre arta in daneza , am publicat o carte despre croquis, acum scriu despre autoportret si voi continua.

Si am aflat ca națiunea mea este Arta si nu am nici o alta națiune căreia ii aparțin mai mult.

Daca mă întreba cineva ce sunt?- sunt artista si vorbesc limba artistica si atât. Mă simt acasă oriunde unde se vorbește limba mea : arta.

  • Cum considerați că a evoluat creația dvs. după plecarea din România?

Am derulat mai înainte filmul vieții mele de aici. 

Începând cu socul cultural pe care nu l-am recunoscut decât după mulți ani, si cu renunțarea la arta o mare perioada, evoluția artistica a fost cu hopuri si hârtoape, cu zone de neagra disperare si alte perioade de efuziune energica, cu îndoieli cu disperări si cu entuziasme.

Nu am funcționat ca artista decât in anii 80, când încă eram convinsa de misiunea mea, după care aura mea artistica s-a decolorat si si-a pierdut „ strălucirea” ,o) ajungând la un moment dat sa nu cred ca am ceva de spus sau vreun talent.

Am rătăcit mult prin desertul necreativ, am căutat mult ceea ce mă reprezintă ca artist, nu am găsit si încă sunt curioasa daca exista așa ceva, dar in căutările mele am lăsat cioburi ceramice si fițuici cu desene , picturi, gravuri si scrieri in câteva limbi, poezii si mici nuvele, cârti de copii nepublicate, încercări încercări sa găsesc calea spre oaza mult râvnita unde sa mă țin numai de arta „pura”.  Sunt întotdeauna pe drum către ceva nedefinit, care se definește sau se destramă pe drum si a cărui capăt nu mi este vizibil.

Sap după aur in locuri pustii si daca nu găsesc ce caut abandonez mina si sap alta. Sar din lac in put si mă scutur si plec mai departe.  E un drum ca al altora, cu bune si cu rele. Cu succese  care mia-u dat speranțe de ieșirea din anonimat nu o data, ca vignetele făcute pentru Biblia daneza retradusa in 1992(se revizuiesc traducerile continuu) sau expoziția personala din 1993 la  galeria NÅdada si  multe alte evenimente care îmi dădeau iluzia ca o sa fac parte din cultura daneza la egal cu restul lumii. Dar cum scoteam capul si mă arătam public, cum urma o perioada de marginalizare evidenta.

Sunt conștienta ca as fi putu face mai mult si am întotdeauna frustrarea ca fac altceva si-mi pierd timpul cu scrieri , de exemplu, dar energia creativa e simandicoasa si nu te vizitează , cum spunea bunicul meu Gheorghe T. Romanati „Arta e o amanta foarte geloasa, trebuie sa-i dai atenție continua. Altfel te părăsește.”

Am avut dese ori impresia ca nu mai am nimic de spus si ca muza m-a părăsit. Dar de fapt eu ii eram neloiala. 

Ca încheiere

Cat despre ce se petrece in  cultura romana actualmente sau in ultimi 35 de ani de la emigrarea mea? Greu de spus cum nu am foarte multe informații. Rămân tăcuta si las pentru cei ce-i urmăresc evoluția sa se pronunțe.

PS.

Vă rog să folosiți acest text cu grijă, să fiu consultată daca se publica unde si in ce context si mai ales sa nu fiu citată in afara contextului ceea ce ar da loc unor interpretări eronate. Vă mulțumesc ca m-ați invitat la acest proiect si mult succes in continuare cu strângerea dovezilor unei emigrații artistice încercate si viteze pe care o admir din toata inima.

Voi alege câteva fotografii si le voi atașa documentului.

Cu respect,

Dodi Romanati 

Valby, 15. februarie 2020