Sculptor, pictor. Trăieşte şi lucrează în Germania.
1973 născut în România
1991 – 1995 Studii de Medicina generală – București
1995 – 1999 Studii de pedagogie/ Arte plastice – Insititutul pentru pedagogie Waldorf, București
2000 – 2003 Studii de Arte plastice/ sculptura – “Alanus Hochschule“, Bonn
din 2003 Artist liber profesionist
Expoziții (extras)
2000 Ambasada României, Bonn, Germania
2001-2003 Schloss Alfter, Germania
2003 Projekt “BayerstraBe“, Bonn-Hersel, Germania
2007 Kontrastfim, Mainz, Germania
2007 Galerie Laik, Koblenz, Germania
2008 Galerie Laik, Koblenz, Germania
2008 Gallery artclub, Koln, Germania
2009 AAF Bruxelles, Belgia (Galerie Laik)
2009 Lille Artfair, France (Galerie Laik)
2009 Gallery artclub, Koln, Germania
2010 Gallery Lehalle, Paris, Franța
2010 Gallery artclub, Koln, Germania
2010 Gallery Gyorfy, Budapesta, Ungaria
2011 Noah’s Ark Project cu Daniel Balanescu – Lange Nacht der Museen, Koblenz – Galerie Jean – Marc Laik and Robert Bosch Stiftung, Germania
2011 Noah’s Ark Project cu Daniel Balanescu – HALMA – the European
network of literary centers, Germania / Port Cetate, România
2012 Dubai International Financial Centre (DIFC) – Dubai, UAE
2014 Dubai Community Theatre & Arts Centre (DUCTAC)– Dubai, UAE
2018 Stadtisches Atelierhaus am Domagkpark – cu sprijinul Asociația Doina Lie și SGRIM e.V., Munchen, Germania
Interviu cu Maxim Corciovă
Când ați plecat din România și ce făceați înainte să plecați?
Ar fi prea multe de spus, de aceea o să fac o radiografie, o sinteză pe care acum cațiva ani nu cred că ar fi fost posibil să o fac așa clar. Teoretic am plecat din România în 1996, cu ajutorul unui Profesor de la facultate, Mihai Tropa – un om de care mă leagă o prietenie deosebită și care mi-a fost aproape tot timpul. Dar, am rămas într-un șpagat destul de neconfortabil între occident și țară până în 2000 când m-am hotărât să plec definitiv. Atunci s-a produs o ruptură clară cu România.
Studiasem medicina între 1991 și 1995, și nici prin cap nu îmi trecea să emigrez, pentru că dacă aș fi avut acest impuls, probabil că aș fi terminat studiul de medicină, care pragmatic vorbind, mi-ar fi asigurat un trai mult mai decent oriunde în lume, comparativ cu cel pe care mi-l oferă cel de artist vizual.
În 95 am realizat că România are nevoie de educatori buni, de exemple verticale pentru generațiile viitoare, crezând că o societate sănătoasa se poate clădi numai prin pedagogie. Și, oarecum flancat de zâmbetul ironic al amicilor, m-am hotărât să fac pedagogie. M-am înscris la Institutul pentru pedagogie Waldorf, secția de arte plastice, iar în 1999 (acesta a și fost motivul șpagatului între occident și țară, terminarea studiului) am ajuns să predau la Liceul Waldorf din București.
În timpul studiului, am avut Profesori excepționali, deopotrivă din școala vestică dar și din școala românească de artă, care au creat un mediu ieșit din tipar, oferindu-mi ocazia să mă reconstruiesc, să mă regăsesc. Acum îmi aduc aminte de un Profesor din Olanda, care venea din scoala lui Kandinsky și care ne-a deschis nu numai ochii pentru culoare. Culoarea la el, nu numai că o vedeai, erai culoarea, o miroseai, o gustai, o atingeai. Erai într-o sinestezie reală. O experiență extraordinară.
De ce arte plastice? Înainte de a da examen la medicină, tot liceul visasem sa fac actorie, mă pregăteam pentru IATC. Cu câteva luni înainte de examen, m-am hotărât să mă alătur generațiilor de medici din familie. Deși o făceam din convingere și nu din obligația de a face cuiva pe plac, nu mă simțeam împăcat cu mine. Bunica paternă fusese pictoriță, nu cunoscută, dar o mamă excepțională care a reușit să-și susțină familia și din artă. Cealalată bunică, din partea mamei, era croitoreasă de lux (avusese atelierul ei până la venirea regimului comunist), iar ce ieșea din mâinile ei, era artă. Copilărind printre pensule și culori, printre tipare și materiale textile, mă simțeam în largul meu și foarte sigur în acest mediu.
Dar să revin la întrebare: când am plecat din România predam la un Liceu. Aveam un atelier într-o casă bătrânească undeva pe Valea Ialomiței, unde unul din bunicii mei, cu mulți ani în urmă (Medic Militar al Armatei Regale), dădea vara consultații gratuite sătenilor. Duceam o viață care nu-mi displăcea, mă „aranjasem“ oarecum. Nu aș mai fi părăsit țara, deși viza pentru studiul de arte plastice în Germania o aveam din 1998, dar… am trăit un moment de umilință care m-a făcut să-mi pierd speranța că ceva se va mai putea schimba în bine sau că eu mă voi simți mulțumit cu ceea ce fac în România. M-am dus la Inspectoratul școlar din București, pentru a mă înscrie la definitivat. Inspectoarea auzind că vin de la Liceul Waldorf, mi-a spus: „Du-te bă cu Waldorful tău de aici!“. Asta am și făcut, mi-am dat demisia, am dus anul școlar până la capăt (pentru că aveam niște elevi extraordinari) iar în toamna acelui an, cu ajutorul unor prieteni plecam spre Germania începând studiul de artă la „Alanus Hochschule fur Kunst und Gesellschaft“, clasa profesorilor Andres Kienlin și Jo Bukowski.
Ce ați făcut în tara în care ați ajuns, în zona artistică? Ce ați făcut ca să vă asigurați „coșul zilnic”?
Au fost momente de deznădejde la început. Bursa care îmi fusese promisă nu a venit niciodată. Banii strânși de la părinți, se împuținau pe zi ce trece, din ei ajutând și colegi români care erau într-o situație mai disperată decât a mea. Școala costa o avere, casa, masa, materialele pentru atelier…
Am lucrat tot ce se putea lucra pentru a supraviețui, de la ajutor de bucătar într-un restaurant undeva în sudul Germaniei (aparținând de „Burg Hohenzollern“), până la bibliotecar la Univeritatea din Mainz, învațând de la colegii germani că supraviețuirea ca student, nu era de fapt un chin infinit, ci o necesitate pe care dacă o înțelegeai, devenea un instrument care te apropia pas cu pas de visul tău: cel de a studia, de a învăța.
La un moment dat s-a schimbat situația, am început să vând. Sculpturi, grafici, pictură. Mai întâi unor oameni care credeau în mine și care își asumaseră tacit rolul de meceni în timpul studenției mele, iar mai apoi prin galeriile de artă. Din artă se poate supraviețui elegant, dar nu poți trăi.
Să înțelegi ce se petrece în piața de artă din Germania, am să relatez un moment de la Galeria care mă reprezenta la Koln. Acestă Galerie organiza periodic întâlniri, pentru artiștii pe care-i reprezenta, având invitați curatori, critici de artă, editori. Printre ei, Bernd Fritzsche, editorul „Atelier“, singura revistă de specialitate din Germania, sau Jurgen Raap, un alt nume de referință. La una din întâlniri, am aflat că în Germania erau înregistrați oficial în jur de 80 de mii de artiști plastici profesioniști (asta la o populație de ca. 82 de milioane). Din cei ca. 80 de mii, numai 4% erau reprezentați în galerii, iar din cei 4%, numai ca. 2% reușeau să trăiască din ceea ce vindeau (nu știu cât de actuală mai este acestă statistică). Am învățat că în piața de artă, nu numai talentul contează, ci constelația în care te miști. Eu am avut o șansă, pe care am folosit-o atât cât am putut de bine, în schimb am uitat să trăiesc. Am lucrat mulți ani ca liber profesionist, pentru a-mi putea câștiga onorabil existența: design de interior, asistent de decor pentru diverse producții de film, scenograf, am predat arte plastice în particular, am lucrat ca web și corporate designer. Am montat o piesă chiar și pentru TNB (sic!), atunci când în 2015 am visat o revenire în țară, care a eșuat „glorios“ datorită faptului ca nu m-am putut readapta societății românești așa cum evoluase după 89. Am lucrat ca pictor de scenă și departamentul tehnic o alta perioada, pentru Teatrul de stat din Bavaria (Residenztheater – Bayerisches Staatsschauspiel).
Arta înseamnă, cred eu, capacitatea de a te adapta, de a te reinventa. Arta face parte din viața ta de zi cu zi, nu este un moft. Statutul artistului este unul destul de instabil și ingrat. Artistul este predispus să facă compromisuri pentru a rămâne „artist“. Am cunoscut artiști, care țin la acest „statut“, mai mult decât la realitatea în care trăiesc.
Din 2011 fac artă, pentru ca nu pot trăi fără ea, dar nu o fac pentru a trăi din ea. Este o diferența care m-a echilibrat. În momentul de față sunt consilier pedagogic pentru ONG-uri caritative. Asta nu înseamnă că nu mai sunt artist. Ba mai mult, cred că abia acum fac cu adevărat artă. În domeniul pedagogiei sociale ești cel mai aproape de ce spunea Beuys, de a reconstrui, de a reproiecta societatea, de „sculptura socială“. În germană exista un joc de cuvinte interesant: „Beruf“ înseamnă meserie, iar „Berufung“ înseamnă vocație, cu sensul de chemare. Arta este „Berufung“.
Care credeți că ar fi fost dezvoltarea dumneavoastră artistică dacă rămâneați în România?
Nu sunt sigur. Nu cred ca aș fi avut vreo șansă. Imaginea mea, vorbind despre piața de artă în România, este următoarea: locul unde „găștile“ și aparența la un grup de influență sau altul îți poate schimba viața în bine sau în rău. Poate mă înșel, poate am o imagine distorsionată, învechită. Germania este mult mai generoasă, mai clară, mai verticală, neținând cont de unde vii, de al cui ești, cel puțin în piața de artă. În societate, există și aici ipocrizie și dubla morală, în artă eu nu am întâlnit așa ceva. Aici faci pentru a putea fi, în România senzația mea fost întotdeauna că trebuie să fii pentru a putea face. Este o deosebire gigantică.
Există criza emigrantului?
Pe fiecare episod din viață l-am comparat cu o stație. În drum spre Franța (pentru că acesta era țelul meu inițial și stația finală), mi-am dorit să studiez în Germania. Dintr- o stație, Germania a ajuns să fie acasă. Au mai fost și alte stații mici, dar ca intensitate foarte puternice: Norvegia, Belgia, Italia, Finlanda… Mi-a plăcut, dacă pot spune așa „supa“ asta germană. Primisem prin tatăl meu, bazele limbii și ale educației germane încă din copilărie. Așa că m-am simțit aici acasă. M-am simțit acasă și în Franța. Am locuit la Paris câțiva ani, cunoscând artiști care mi-au îmbogățit modul de gândire referitor la artă (Radu Tuian, Catălin Guguianu, Dorin Crețu…).
Iar aici, la Paris, revenind scurt la întrebarea anterioară, am lucrat pe șantiere de restaurare, pentru a-mi asigura pâinea zilnică.
Aș fi ipocrit să nu spun: da, există la început un soi de suferință. Un dor care te dărâmă dacă nu ești clar. Depinde și de structura sufletească. Dacă înțelegi că acest „acasă“ poate fi oriunde.
În cazul meu cred că genetica a fost mai tare decât dorul. Am rădăcini aromâne după tată (deci într-o mișcare continuă), și Bunul Dumnezeu știe câte alte altoiuri în arborele meu genealogic mai sunt. Cum spunea Sir Ustinov: „Sunt foarte murdar din punct de vedere etnic dar și foarte mândru de asta.“
Asta a fost salvarea mea. Datorită acestui fapt nu m-am simțit străin nicăieri. Sunt mândru de originea mea românească, nu o reneg, dar mă simt un cetățean al lumii. Nu cunosc bine româna (chiar dacă este limbă maternă), și nici germana, cu atât mai rău franceza și engleza, dar lumea este locul meu de joacă și mă simt bine acolo unde oamenii sunt deschiși, unde oamenii construiesc, gândesc liber, acolo unde și într-o discuție aprinsă între doi adversari există eleganță.
Părți bune vs. părți rele.
Partea rea este că atunci când cei mai mulți dragi mie s-au stins, nu am putut fi lângă ei. S-au dus pe rând: bunici, mătuși, unchi, tata. Asta este o durere reală pentru mine. Ajunsesem să creez numai din durere, numai din necazuri. La un moment dat, o profesoară deosebită care mi-a fost aproape de suflet, Sabina Ivașcu, m-a făcut atent că nu numai din durere se creează. A fost o clipa de reflecție interioară, de repoziționare a mea față de realitate.
Parte bună este că mi-am găsit drumul, independent de amprentele primite prin educația românească. În școala primară învațam să mințim, având două carnete de note: unul pentru bunici, să știe că suntem „frumoși și destepți“ și unul pentru părinți să știe ce „poame au acasă“. O duplicitate nesănătaosă, aproape schizofrenă, pentru dezvoltarea normală a unui copil. Am fost dat afară din școala generală, dintr-un exces de zel al unui tovarăș profesor, și cu intervenții extraordinare am reușit să fiu „transferat disciplinar“ la o altă scoală unde directorul, o cunostință bună de-a părinților mei, ne-a primit pe mine și pe fratele meu, care-mi fusese părtaș la fuga de la „practica agricolă“. Căci acesta fusese motivul pentru care fusesem, fără drept de apel, sancționat.
Venind dintr-o familie de deținuti politici (bunicul mamei mele fusese asasinat de comuniști în 1954 în detenție, iar fiul său – bunicul meu- au făcut ani grei de pușcărie pentru simplul motiv că erau fruntași liberali), învățasem să fim destul de prevăzători. Dar tocmai asta mă bloca în dezvoltare, nu eram eu. Eram așa cum dorea societatea sa fiu. Patul lui Procust era măsura și funcționa perfect.
Germania mi-a oferit șansa să fiu eu, fără a mă ascunde, fără a-mi fi temă de trecutul familiei mele și de sancțiunile care pot veni din aceasta. Asta a devenit impulsul meu în artă.
Ceva de adăugat?
Mi-ar face plăcere să întâlnesc cât mai des oameni care au înțeles ceva din orele de educația artistică. Căci despre asta este vorba, să învățăm să gândim estetic, să percepem societatea prin prisma principiilor și modelelor din artă. De aici pornește totul: felul cum ne comportăm unii cu ceilalți, cum ne îmbrăcăm, cum vorbim, cum gesticulăm, cum acceptăm înfrângeri și cum știm să ne bucurăm, etc.
Mama mea are o vorbă: „Dacă mergi pe drum și te gândești numai la gunoi, atunci numai gunoiul îl vei vedea. Dacă te gândești la flori, numai flori îți vor apare în cale“. Nu aș dori să facem apologia frumosului sau urâtului în artă, dar esența este: să învățăm, sau să reînvățăm să gândim.
Viața este, fără nici un dubiu, un lucru serios. Dar cred că am luat totul prea în serios. Ar trebui să o luăm mai ușor, să ne privim în ochi mai des, și să zâmbim.
Link-uri:
https://www.laik.de/k%C3%BCnstler/maxim-corciova/
https://www.artinconversation.co.uk/artists-1/maxim-corciova